Mișcarea lumii m-amețește,
De aceea, i-am spus
,,adio”
Căci e o fantezie
lugubră
Pe care n-am chemat-o,
Nedorind a-i
respira aerul vreodată.
Are ochii mici și
moi,
Și mă privește
străin
Cînd dorm zilele
deșarte -
E ca o moarte
conștientă
Ce stă continuu,
nevorbită
Întru paloarea
obrajilor mei.
Abia acum, în
plinătatea întunericului
O aud reproșînd cu
murmur înghețat:
,,Nu mai e loc și pentru al tău blestem!”
Mîine am să sparg
leagănul simțirilor,
Las lemnul putred
la o groapă
Unde se-aud ecouri
de păsări năucite,
Mame triste care
n-au cui să mai ofere
Firimituri cu
dragoste și-un ciripit candid.
Și mîine, am să tac
precum o piatră
Întrupată-n visul
meu de voluptate
Pe care îl pictam
neștiutor la naștere
Departe de trista
mișcare-a lumii.
Se mai înnoptează
un suflet
Care plînge,
plînge-a secetă
Seamănă c-o salcie
deasupra bălții
Încăpățînată să se
mai oglindească.
Dar cui îi mai pasă
de moartea unui fir de lumînare?
Cine-ar mai tresări
dacă buruienile ne-ar încolți?
Doar vitejii, cei
în chip de înger cu sufletul
Care nu se-ntreabă
cît de lung e drumul prin pucioasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu