De vei îndrăgi o nimfă

Printre reginele nopții, pe sub paturile sterpe
În noaptea de argint, rece și deochiată,

Se ascund piatra dezolată, morții și șuetele...

Stă de veghe lampadariul, cu gheața lui îmbătrânită

Atârnând din cer, măiastru, c-o tristețe neobosită.

Cer deșarte, violaceu, lună plină, șemineu

Se naște damnatul sub ochii sorții

Mângâiat pe grumaz de-o biată nimfă.

Minciuni dulci se scriu în fiecare boltă, ea șoptește cu evlavie

Cântă doina de uitare, crezându-se celesta mamă...

Cântă îngerii la harpă, luna-și arată sumara pleoapă

Dezvelind o mare de aur, prevestind acea viață curată...

Ferește-te de-nceputul îndrăgirii nimfei, lupul meu din lut! -

Ești a nopții matură fantomă, iar de vei rămâne mut

Te va purta macerat, sub dansurile sale-n purgatoriul mugind

Împreună cu poveștile ei scrise, bucăți de pânză rătăcite

Și grâul neîncolțit de îndelungi ani, datini pângărite...

Nu îndrăzni s-o iubești până în momentul morții tale

Căci îți va reteza visele din bucățile de carne și suflet

Dezvelindu-le din solul pilos, al iadului

Cu evantaiul surei pânze de păianjen

Orbit și naufragiat de blesteme ani de-a rândul

Spulberat fără milă din cuiburile calde.
Să nu-i îndrăgești echinocțiile nimfatice, 
A căror sânge șiroind se reflectă în ceruri
Precum o lumină veșnică și putredă ce coboară
Deseori, în zile vlăguite și nopțile cu temeri,
O lumină închipuită de răul speranțelor secate...

...Ați poposi ca sclav și regină, în corabia deznădăjduirii...
Tu fiind urmașul copacilor goi ce transpiră-n ceața încruntată
Mâniați de diverse boli, din strămoșii cei mai înțelepți.
Iar păcatele, încă din naștere ți-ar fi fost iertate
Întrucât zeii, posedat de-o cruntă nebunie te-ar simți!

Dar să n-o-ndrăgești cu prețul saturației vieții...

Îți va amorți pe veci degetele menite pianinei regretate

Cu o nemăsurată franchețe de zână a iernii timpurii

Ce te farmecă prin tremurul inocenței învelișului alb,

Al podoabelor palide în fața cărora și vampirii îngână

Și uită să se mai înțeleagă pe limbile străvechi
Mari și suave legende pe cale de dispariție se dezbină;

Privește-i și ia aminte,

Cum salivează la conturul sânilor ei scăldați în lapte

Dar și la sternul trandafiriu, de parc-ar vrea să se desprindă

Din ale sale cartilaje, disperate rădăcini!

Iar pe-acest tărâm sacru... se plimbă-n poezie...

Țurțurul de gheață, purtat de mâna scheletului ei ce murmură

Se destinde printre sfârcurile gri, culegând arome

Ca să revină pe buzele divinei creaturi, să-l soarbă

Până când va străfulgera din cer, pilda - că lupii ce îndrăgesc nimfe

Sunt în pericol de frisoane haotice în glasul către lună

Iar de astrul se va desface la surdele crăpături

Miracole vor împrăștia fărădelegi în pântecul de nimfă

Ce ar ajunge să decidă soarta nopții și a întregii lumi...