duminică, 19 octombrie 2014

18 octombrie

Ceruri senine s-au împrăștiat în fumegări amare
Pentru că un anotimp mai avea ceva de spus...
Își pregătea un ultim pui din cuib, să zboare,
La geamul unei bătrâne cu farfurii murdare.

Pe fereastră, vezi cum zoaie din covorul rece, tac...
Și ceasu-ncetinit tremură pe contururi muritoare
Pereții abia se-nclină de tablouri smălțuite
Ca topiți privind rochii de fantome ce se desfac.
Un lac în negură plutește...

Crengile de care atârnă foc sunt trăsnite de tristețe
Văzându-se cât de depărtate și moi au ajuns
Le cheamă Dumnezeu, la el, prin vântul jalnic
Dar mereu se flagelează, speriindu-se de blândețe...

Ce înseamnă orele, când voci sublime se nasc
Iar forfota poroasă de frunze se-nchide în casă
Dar numai mârâitul ghindelor de pe asfalt
Încă suferă pe rând, dominând un suflet flasc.

 Inele de pământ o îngrădesc cu putere
Pe bătrâna uitată de fericire, în oroare
Uluindu-i venoasele de nicăieri,
Pictând-o cu galben și ocru pe-obraji
Șiroindu-i din gură un blestem ce doare.

Începe degrabă cu luna și se termină cu apusul,
Poem cu sudori ciudate ale unei zile inexistente
Ca râsul ce plânge în vagii ochi de înger,
Ochi convertiți, întunericului intonându-i suflul.

Poemul lacului în negură, ce doare...
S-a stins, printre danturi de fiere
Degeaba își încetinește glasul, bătrâna
Să mai stoarcă esență peste inelul de pământ
Care din univers a străpuns coleric
Un meteor ce a rodit înfrigurare.

Brazde ale durerii curg în dulcea țărână
Împânzite-n crengile ca de faianță
De unde am văzut luna cu pântec
Doborâtă, plină de-un cancer adunat.

E atâta tăcere în pieptul tău, bătrâno...
Auzind purpuriul străzilor murmur...
Frunzele se-aștern cu lăcomie amărâtă
Plantează zambile, pictează cruci
Vestesc zorile de negură și plumb
Precum chipul tău din demiurg...