Doar în ninsoarea grea am amintit
Cum negrul genelor tale m-a supus,
Mă încolțise a jura ananghie la sărut
Să prefac uitare la ce-nseamnă apus
Dar să mor de dorul violaceu apărut
Ce promisese scăparea cât mi-a vorbit
Exclamând culori impetuoase; mă certa fericit
C-am s-ajung în raiul adânc, față de cerul
Care mereu se-agăța de-o mantie stelară
Părând a fi a lui Dumnezeu.
Și tot plânsesem tăcut... suitele de pene
Pe care le bolborosise lacul...
Iar frunzele ce stătură în mila pânzelor
De păienjeni greoi și seci la fire
Își făcură avânt în binecuvântarea zorilor
Ce se nășteau și-amuțeau parcă deodată
Sluțind cu ele amorul jurămintelor
Și mă separau de toamnă, și trecut
Uitând gustul sumar al destinelor.
Și rămas să pictez ceruri și mantii,
Tot caut viețile pline de evlavii...
Frumos, profund...
RăspundețiȘtergere