Era o
seară, una ca oricare alta, în care ne plimbam. Eu şi gândurile mele. Serile
din noiembrie nu au acelaşi gust fiecare, însă în decembrie, toată imaginaţia
prinde viaţă sufocând, se preface într-un zmeu înnegrit, deşi, stătut, până-ntr-un
moment, în aparenţe senine. O seninătate străină. Atmosfera, temperatura serii,
caracterizate de o răcime seacă. Nu mai ningea, se domolise după ce am deschis
poarta cu drum către conac. Lăsasem în urma mea o alee şerpuită, pietroasă,
sticluită, mânată de pulbere de gheaţă dintr-un loc într-altul. Mă făcea să îmi
pierd echilibrul, să nu mai ştiu de mine, iar ceva îmi spunea să nu fac urme în
zăpadă. Aş fi stricat peisajul menit unui basm pe care nu l-ar fi meritat
nimeni. Urmele duc către o poveste, truda este mai presus de aceasta.
Stratul de nea era cuminte şi felinarul
luminând glacial denota acel sec al ţinutului. De o parte şi de cealaltă a
cărării se întindeau perspective albe, imaculate, rămase virigne căci animalele
nu îndrăznesc vreodată să umble prin
preajma conacului. Îngropate în zăpadă, trunchiuri de copac întunecate, severe prin neîndurarea creşterii
lor… mă copleşea şi atrăgea totodată acel negru, pentru că
menţinea în taină ceva (dar nu puteam să văd, să simt în întuneric, iar pentru
o secundă savuram idealul de a ajunge precum linxul din gravura lui Goya,
întrucât acela putea surprinde albul în pâcla de negru). Arătau
ca şi poalele rochiilor violet dantelate ale zânelor, mulânduse pe trup cu
talie din ce în ce mai subnutrită. Îmi imaginam pe dedesubt cum arată
rădăcinile lor, ca un schelet de picior, rămuros, prelung, fără de pantofi…
eleganţa nonculorii din acel loc parcă părăsit, îmi inducea o stare
protocolară, de ceremonial subtil. Observând asta, doar un gând mi-a trebuit, şi
felinarele s-au stins.
Urmase o beznă cumplită, mărşăluindu-mi
doar lumina lunii şi a stelelor pe obraji. Nu posedam vreo sursă de lumină sau
căldură. Mă întrebam de ce anume m-aş putea sprijini. Simţeam fluturii serii
mocnind şi învârtindu-mi-se prin stomac. Am răsuflat temător şi cu greu,
trecându-mi degetele prin păr. Un junghi ca de ghimpe mă răpuse din respirare.
Am simţit cum gheaţa mi s-a spart sub picioare şi parcă cioburi şi stele
îngheţate năvăliră penetrant prin toate căptuşelile, îmi atinse pielea.
Căzusem, tras de o forţă, de parcă un covor imaginar sălăşluia sub picioare;
fusese tras într-un sfârşit. Simţeam teama şi frigul, începuseră cele mai
groaznice mâncărimi care mă înnebuneau, în spate, de-a lungul şinei spinării.
Nu puteam ajunge acolo, dar denivelările osoase primeau cu căldură punctele
roşii, umflate. Complotau împotriva mea. Obrajii ardeau şi inspiram des. Mă şi priveam din exterior, clipind, lipsită
de ajutorare, şi drept să spun, mi-era jenă de mila pe care mi-o inspiram. Dar
aşteptam.
După un timp, deodată, felinarele se
aprind ca într-un cor magnific; îmi înveleau fiinţa de data asta cu căldură şi
apatie, luminând restul peisajului care îmi profana, parcă, sănătatea fizică,
dar îmi încorona plăceri de nedescris. Răbdarea mea fusese copleşitoare.
Simţeam felinarele ca şi când făceau parte dintr-o ligă a zeilor, pe rând voind
să mă supună torturii de seară. Eram copil…
Mergeam
alene şi melodii, refrene din memorie
îmi zornăiau conştiinţa, urechile mele ascultau liniştea însă. O savuram
cu cât se adâncea, să-mi caute nările, să mă lase la ananghie. Era atât de
linişte, încât nu îmi auzeam respiraţia. Notele muzicale mă invadau nobil şi
îmi potriveau simţurile, circulaţia, erau invitate la dans. Când mă apropiasem de
treptele conacului, m-am oprit în loc zâmbind. Mi-am scos pantofii şi i-am
azvârlit în partea dreaptă a ţinutului, printre crengi. Un ecou din aer se
auzise când făcusem aruncarea. Dar părea că i-aş fi aruncat atât de sus, încât
mi s-ar fi întors lovindu-mă-n moalele capului ori nu ar mai fi atins vreodată
pământul. Nu auzisem prăbuşirea lor în zăpadă.
Cerul
indigo atârna plin, silindu-se în continuare de stele. Goliciunea picioarelor,
privind-o… îmi inducea şi mai mult starea muzicală, prelungă, simfonică… albul
mă învelea, mă invita la un vin şi tot ceea ce era de făcut era să fierb până
m-aş fi smuls de mine. Eu, de mine, din mâinile mele. Şi m-aş
fi purtat printre oameni până găseam sufletul. Să-l conduc spre o taină aidoma,
într-o seară ca aceea dintr-un vis ca acela, cu un conac gol şi gerul
aşteptându-l. Coardele simţurilor din suflet abia mi se stăpâneau din
desprindere şi plonjare în incinerare.
Urcasem
treptele reşedinţei, împăienjenite în
canturile geamurilor semicirculare, admirând strălucirea iernii mereu albe care
se instalase precum o binecuvântare în praful moleşit de pe sticlă.
Un fel de garduri subţiri şi intense înveleau geamurile,
iar împrejmuirile lor aveau culoarea pământie.
Acoperişul era vişiniu, din lemn puternic şi lucrat. Îl priveam mai bine
şi mi se părea că sunt în faţa unui castel măreţ. Ştiam să admir modelul acoperişului, era un
fel de măzgălitură pătrunsă în lemn, o figură geometrică piramidală mărginită
cu bucăţi de cărămidă cioplită, iar vârful... Semăna cu un felinar de cimitir.
Se afla acolo o fereastră mică prin comparaţie cu celelalte, prăfuită şi ea,
dar cu geam alburiu spart într-un colţ. Se termina cu o reprezentare a
balerinei dintr-o piruetă, în partea nordică a micului spaţiu. Mă gândeam că dacă aş fi atins acea porţiune,
aş fi simţit-o ca pe o cutiuţă preţioasă. Uşa era înfundată în piatră,
materialele din care conacul era ridicat se numărau pe degete. Se afla o fineţe
în acea diversitate barbară. M-am oprit la a treia treaptă neştiind exact ce ar
fi urmat, ceea ce doream, priveam locul pe care tălpile goale împietreau de
ger. Treptele erau de asemuit cu nişte cavouri închise, văzute de la suprafaţă.
Priveam ceea ce nu ar fi fost al meu niciodată, totuşi făcând parte din seara
dăruită de Divinitate...
Cerul, o mantie nespus de matură prin culoarea ei,
sidefurile cutremurătoare de perlă presărate de o Lună plină pretenţioasă. Nu
mai resimţeam bucuria vie de copil contemplând stelele. Doar le priveam şi-mi
simţeam dinţii puternici clănţănind, inspiram violent şi insistent vâjul
nopţii. Mă uimea frumuseţea cărării pe care ajunsesem...Dădusem din nou cu ochii de partea superioară a
conacului, îmi lecuiam mai apoi curiozitatea cu privire la cerul din spatele
ei. Pe toată întinderea, negrul
crengilor întrerupte din unduit parcă purta cu el o ceaţă nestrăvezie. Mă
întorceam să privesc cum degetele picioarelor
palide se încleştau în cearşaful gros de zăpadă şi aşteptam ca
psihologia acelei nopţi de iarnă să-şi piardă teoria. Pereţii aşezării erau
grunjoşi, ciupiţi de o mână care presărase calciu, cu o textură gri, în jur
mirosea a tămâie şi vânat. Dacă mă apropiam de copacul schilod din dreapta
conacului, care era depărtat cu cincizeci de paşi, resimţeam aroma păsărilor
negre ce cântau diferit în intonaţii, dar calculat şi la răstimpuri exacte.
Alimenta grijile bătrânilor şi înălţa cuvios superstiţiile.
Mi-aminteam o scenă
în care nu adormisem, ascultam întunericul de pe fereastră, şi deodată aud un
cânt de cucuvea. Eram o fiică bună şi realistă, dar dintr-o ghiduşie hilară, cu
miez de frică, o trezisem pe mama care sforăia deja cu poftă, să-i spun să se
întoarcă pe partea cealaltă. Să nu mai doarmă pe cea cu inima, pe stânga. Nu
uitasem spusele ei despre cum să nu dorm, şi din ce motiv. Ochii ei închişi
erau luminaţi cu gravitate de felinarele aprinse din stradă. Erau ca de ceară.
Perdeaua - o pânză ca şi inexistentă... Cucuveaua cântase până atunci. Mama mă
ascultase. Un schelălăit de cucuvele laolaltă a fost resimţit abia pe la cinci
dimineaţa...Nobila armonie a aşezării impresiona novicele din mine.
Dar ştiam că se poate mult mai mult de atât dacă aş închide ochii obosiţi de
locul din care am venit. Eram un copil năuc de fel, c-o bogăţie de păr, lungă
şi ondulată, cu privirea de-o sinceră sperietură verzuie şi fruntea
carismatică, buzele subţiri şi pupilele dilatate, în genele mele trăind o mică
parte îngheţată din gerul suveran. Imitam în singurătate gesturile pe care am
să le împrăştii cu doamna serii. Doamna mea. În acest loc trăia o doamnă.
De acolo până aici am simţit că trebuie să fac doar un
pas, şi ajunsesem. O clădire somptuoasă, un monument al acelei doamne obosite
şi văduve, care îmi ochise nefericirea şi dorea să mă cruţe de un sentiment
mistuitor. Era puternică prin definiţia
ei de martiră, de favorită a durerii, pentru că începea să fie căutată de
durere. O auzeam povestind băncilor palide cum îşi dorea mereu pacea precum
ceilalţi din jur, însă în decembrie, aprindea lumânarea ca să caute Negrul,
împreună cu urletul interior; îşi dorea să aibă întunericul în pahar, ţinându-l
bine ca să nu-i fie teamă de răsturnare, nutrind clipa degustării. După ce ar
fi trecut de iniţiere, putea să ceară durerii întruchipare în carne, să se
contopească, iar eternitatea să nu îi spulbere intensitatea desfătării...
Dulcea amânare mă făcea să aştept gândul să înceteze a mă
mai descrie. Nu mă puteam abţine din autoportretizare. Ştiam că va veni timpul
în care va trebui să mă scufund, să-mi las mâna în întunericul aşchiilor,
alintând crustele uşii masive, ca de schit, să simt nobleţea istoriei şi să
trag cortina realităţii, să-mi las sângele curgând pe degete ca să-l lingă
următoarele aşchii, injectându-mi singură zâmbetul cu halucinaţii firave.Fără să îmi dau seama, am strâns pumnul şi am bătut în
uşă de patru ori. Îmi îmbrăţişam trupul şi încercam să menţin ochii deschişi. O
durere molatecă, atunci, contenea în mine...
Ca un ciclon învăluitor, pe
neaşteptate, izbucnise un sunet neînsemnat dar ascuţit care venea de departe,
întinzându-se mai apoi cu repeziciune către mine, ca şi când ar fi intenţionat
să mă spulbere din faţa uşii. Dar ajuns aproape de timpanul meu, cât să mi-l
înfioare, să-l crape din exterior, se depărta din nou, pleca înapoi iertător de
unde se hărăzise. Mă oprisem în loc din tot cursul meu uman, fiziologic, în
acele momente.Se făcuse linişte şi-mi doream cu ardoare ca doamna mea
să nu-mi fi auzit bătăile în uşă. Trebuia să-mi readuc hidratarea în corp, să
alung spaima; doar liniştea şi amintirea nopţii care mi-a oferit un somn atât
de adânc, încât coşmarul ei se prelungise cu un pas faţă de abis, puteau să mă
oprească din loc, înlesnindu-mi inima să bată şi creierul să funcţioneze.Îmi simţeam mâinile moi şi o pulbere lacrimală fierbea
printre pleoapele întredeschise şi frustrate.
Avusesem un vis (unde sunetele
erau identice cu cele din momentul precedent) în care mă cutreieram pe holul
unui spital, neştiind numele şi scopul căutării... Semăna cu un vagon, cu o
încăpere decomandată, aburind a miros nesaturat, de fiole medicamentoase. Era
de un alb prăfuit totul, verzui câteodată, parcă bleu depresiv... Uşile unor
camere ce ştiam că există, erau deschise, întredeschise. Nu îmi puteam menţine
ordinea din minte, pentru că deşi eram senină, căutam pe cineva sau o anumită
taină, cu disperare... Făceam paşi de om nostalgic, când deodată, la capătul pe
care îl mai puteam distinge, se aflau o asistentă şi o femeie cu părul din
ghemotoace arse, pline de volum, măslinie la ten, îmbrăcată în alb, ţipând,
isterizându-se, imagine care m-a făcut să gândesc că-şi smulsese părul din
rădăcină, nu dormise nopţi întregi şi obosind să mai sară continuu ca o minge,
se învârtea precum secundarul în jurul fiinţei ei.
Grimasele femeii reuşeau să
mă emoţioneze până la cel mai necunoscut nivel. Lăuntricul meu secase dintr-o
răsuflare, mai apoi pe loc îngheţase. Ştiu că mă ochise cu privirea acea femeie
plină de maladie, şi când se întâmplase, menţinea un contact vizual tragic şi
neobosit... Voia ceva de la mine... Asistenta leşinase. Toată atmosfera
dogorea. Eram singură şi halucinaţia mă făcea să cred că ea rămăsese în repaus,
dar de fapt fantome din ea se desprinseră, culorile fiecărui element al ei se
dispersară; toate acele năluci alergau privindu-mă fixist, creaturi ce se
închinau trupului femeii rămas pe loc cu aceeaşi privire înspăimântătoare,
armonizând imaginea bolii desprinse din iad, cu gura ei deschisă, contractată,
unde se aflau dinţii de-o albitură mărunţită. Se întâmpla ca totul să fie doar o
adâncitură de ladă a rănilor şi a disperărilor malformate. Pe fundal se afla un
ţipăt femeiesc precis şi clar, ca din gură de şarpe, mărindu-şi şi
micşorându-şi frecvenţa exact ca pe un portativ limitat. Auzeam totul
întrerupt, ca şi când timpanul se cutremura şi când dorea să se prăbuşească, se
făcea linişte, dar revenea în starea naturală şi din nou luam parte la festinul
agonic dinăuntru.
Nu percepea nimeni nimic, nici o fiinţă vie, hipnoza mă
menţinuse în picioare şi frica aceea dintre pauzele ţipetelor ajungea să mă
doară...
Deschisesem ochii şi totodată, gura, plină de îngurgitaţie,
îmi observam picioarele murdărite. Simţeam binecuvântarea şi fericirea că am
ajuns înapoi în iarnă. Nu simţeam frigul, simţeam lumea, pământul fulguit,
contemplam ce se întâmplă cu el la nivel de macrocosmos, aproape îmi venea să
aplaud isteric momentul. Stăteam în aceeaşi poziţie, doar cu puţin aplecată în
faţă şi gustul puternic amărui de fiere contenea, se scurgea din gura mea.
Părul atârna în jurul meu ca o plasă, iar ceafa era biciuită de fire încurcate,
scăldate-n transpiraţie rece. Mă deplasez cât să şterg mizeria făcută
uniformizând-o în zăpadă; urmele cadoului amintirii visului de groază. Ca să-mi
răcoresc limba şi interiorul obrajilor, cu sfiiciune strâng în pumnul mic un
petic de zăpadă proaspătă, din colţul treptelor. Doream să mă răcoresc, să
topesc acel rai din pumn... Apa se prelingea în colţurile gurii şi zăpada de pe
limbă dispăruse într-o clipită.Vorbeam cu gândurile mele şi mulţumind Divinităţii, mă
oprisem din orice cugetare pentru un moment de reculegere, vrând să pătrund mai
adânc în linişte. Dar nu se putea, tocmai revăzusem şocul degenerării.
Pleoapele se strângeau, una pe alta, în
fiecare ochi, contractând legăturile muşchilor până la durere. Inspiram adânc
privind în sus, cu gura întredeschisă, iar făcând aceasta, simţeam că nu mai
este nevoie de linişte; printr-o cutezare plină de îndrăznelă, reuşisem să
ating zăvorul din metal, refulat de adâncituri ferme ce descriau o poveste
abstractă, ruginoasă, chemătoare. Când uşa se deschise, nu am avut nici o
reacţie. Am aşteptat să se închidă şi rămăsesem în prag, ca să privesc
atmosfera şi gustul de enigmă al unui bârlog anticipat cu personalitate. Exista
strădania de a nu dăinui ca persoană impresionabilă, doar să admir lucrurile
dacă se scăldau în bun gust, nu să le şi gândesc. O căldură parfumată îmi
invadase nările.
Mirosea a bibliotecă veche, lemnoasă, mucegăită. Muzica de
preludiu era putredă, venind dintr-un colţ necunoscut, spre care nu îţi
permiteai să te-apropii, nici măcar cu gândul, pentru că era foarte
dezinhibată, precum o Evă savurând mărul răului. Probabil aparatul nu era în
cele mai bune condiţii, îmi spusesem. Dar farmecul acelei muzici răscolite grav...
Se întindea perfect cu celelalte armonii din casă. Îmi alesesem un loc din care
puteam explora totul – aveam picioarele încrucişate, spatele drept, şezând pe
covoraşul alb de la intrare. Îmi mângâiam pumnii şi aveam interiorul cald,
corpul se relaxa în voie. Picioarele rănite îşi dădeau duhul în răsfăţ, şi
ciupeam, fără să mă uit, pieliţele înroşite de sânge. Auzeam cetina murind în
focuri surde, iar lumina putea învălui camera precum o coptură de fruct,
completându-se pe alese cu pereţii de-un alb-gălbui clasic. La întâlnirea
pereţilor cu tavanul se aflau şindrile din lemn sculptat. Lumânărilor prelungi
şi arzând le era teamă să se scurgă pe parchetul mahon, care scârţâia de când
păşisem cu grijă înăuntru. Lumina lor profundă se aşternea pe un bibelou nud,
rănit la conturarea gâtului; practic, exista doar trupul domniţei din porţelan.
Acea privelişte mă lecuia. Perdelele şifonate de vânt ori căldură prea mare,
nu-mi puteam da seama, cu satinul lor – crepuscular! îi putea fermeca şi trezi
din somn pe cei orbi şi surzi... - plimbându-se cută după cută; stătusem
neclintită şi observam cum trăiau încet... În treacăt, realizam că existau
scaune cu tapiţerie în stil vechi, romantic, înfloritor, totuşi, culorile
predominând reci, birou din lemn masiv, o lampă simplă, nişte caiete cu colţuri
tocite şi jerpelite, şi cărţi cărora semnele de carte erau atârnânde în aer,
biblioteci mari şi întinse care nu se mai terminau, lipite de perete. Privisem
pe o direcţie mijlocită şi vedeam umbrele, din ce în ce mai dese, întâmpinându-se
una pe alta. În capăt era beznă, lumina se pierdea de pe luciul lemnului.
Salutasem în gând singura pisică de sub scaun care clipea ochii adormită,
parcă, trimiţând mesaje cuminţi către mine. Într-o parte am degustat colţul
dedicat artei, tablourile cu naturi moarte, nesemnate, şi ca piesă de
contemplat, care mă punea pe gânduri, acea întreagă operă de sculptură în
marmură de culoarea piperului negru
combinat cu alb. Erau capete feminine printre şerpi şi îngeri cu un fel de
suliţe ale păcii. Îmi şi imaginam mâna sculptorului mişcându-se ore întregi,
transpirând şi gemând deodată cu muzica ambientală.
Oprindu-mă cu privirea către lumina lumânării ce-mi
amintea de Dumnezeu şi credinţă, închisesem ochii şi zâmbeam cu bărbia în
piept. Nici nu apucasem să-ncep rugăciunea, căci mi-a fost oprită de o şoaptă
ciudată. Suna a ceva sacru, era un sunet primitiv, ca atunci când un om al
deşertului găseşte apă în miraj şi se desfată până nu mai rămâne nimic,
instalând în urma sa o expiraţie violentă, marcând păcatul poftei pe
nerăsuflate. Deja fitilul lumânării topite se destindea pe parchet, iar ceara,
ca o rochie cu volane revărste, se chinuia să se-ntărească. M-am repezit să
rezolv incidentul, suflând peste făclie şi strângând concomitent, cu ambele
mâini, scrijelind, ceara vie, dar atunci consumată, rămasă relativ caldă. Când
eram pe cale să mă ridic pe picioarele mele, o voce suavă mă numea...
Doamna mea se arăta în sfârşit. Se afla în semiîntuneric
luând o poziţie feminină, picior peste picior, purtată pe un scaun tapiţat, din
lemn putrezit. I-am zărit părul alb la rădăcini, un şaten şters spre vârfuri, o
podoabă scurtuţă şi rară, dar aşezată politicos cu toată străduinţa. O cămaşă
pală cu guler dantelat, ciorapi negri şi fustă asortându-se. Pantofii erau de
lac, tăcuţi. Avea ochii închişi, un nas cârn şi lunguieţ, plin de pori
înnegriţi. Buzele ţuguiate în nostalgie şi riduri de expresie rătăcite anapoda,
ca şi când natura s-ar fi jucat cu ea şi-ar fi uitat să strângă urmele
zadarnice. Mi-era teamă de ce am să găsesc în ochi. Erau adormiţi, erau precum cuferele
încuiate. Îi ghiceam mari. Fruntea nu era încă zbârcită, dar aerul pământiu al
pistruilor mă înfiora, mă făcea să aştept moartea cu ea. Pielea era aspră. Îşi
avea obrazul lipit de un tablou pe care-l ţinea delicat în mâini. Îmi făcusem o
asemenea descriere în tăcere, la un moment dat nu realizam faptul că trece
timpul cu cât gândesc analiza, iar pentru asta, nu pot să mă iert. Probabil o
făcusem să aştepte.
Când mi-am revenit, realizasem că doar buzele i-au fost
într-o mişcare la strigarea numelui meu... Dar obrazul plin de drag nu i se
dezlipise din geamul tablouaşului. Rama era simplă şi neagră. Strângea obiectul
în mâinile ei bolnave, din ce în ce mai tare, până la zguduire. Şi când se
demonta din senzaţia cronică, începea să se legene alene cu tabloul, să-l
mângâie şi să mă sfideze. Mă simţeam atât de nepotrivită şi nu-mi găseam
scopul.
M-am deplasat până la fereastră atunci, şi realizam
faptul că dincolo de crusta prăfuită a părţii exterioare de geam, începuse să
ningă mărunt şi molcom. Presimţeam că se întâmpla de când păşisem în conac...
,,Doamna mea, cum de a reuşit acest întuneric pofticios
să se întindă atât de bine pe mijlocul camerei?’’ Începusem eu să întreb
împietrită, mutându-mi privirea pe nesimţite către ochii ei. ,,Cum de ai ajuns
aici?’’ sprâncenele îi erau ridicate şi vocea cleioasă. ,,Doar vuietul m-a
chemat. Voiam să ştiu ce se întâmplă cu tine, dacă am fost vis ori om atunci
când te-am întâlnit’’. Mă întrebase dacă îmi poate servi sufletul cu un lapte
cald. Îi făcusem un semn precis din deget, refuzând cu ruşine. Îmi simţeam
gândurile şi cuvintele în piuneze, dar dădusem să întreb cine se află sub
obrazul dumisale. ,,Este un copil, aici’’, rosti ea cu o altă voce, mai
cambrată, dar menţinută cu aceeaşi afecţiune. ,,Nu înţeleg, eşti singură?’’
Acel moment mă făcea să-mi ies din minţi, să mă biciuiesc de mai multe ori pe
secundă, lipsită de conştiinţă, pentru că mă apăsa ideea despre cât de prost
începusem să-mi afişez curiozitatea. ,,Îmi cer scuze, şi eu sunt copil. O
fiinţă ca tine nu ar trebui abordată în felul ăsta. Sunt filolog, m-am lecuit
de întrebările pompoase şi elegante. Dar mă chinui din răsputeri să fiu sinceră
şi să aleg din 57.000 de cuvinte ceea ce încântă şi inima, şi urechea’’. Ea
zâmbi amar şi realizasem că nu i-am dat motiv să deschidă ochii. Posibil să fi
fost atât de profundă şi incertă, încât a dorit să se mai domolească şi
obişnuiască cu mine. Răsuflă uşor şi începu să-mi spună că o să-i percep
privirea doar atunci când voi merita să mă creadă mai puţin translucidă decât
ceilalţi.
Mi-am acoperit faţa cu palmele, încercând să adun ruşinea, s-o presez
de ochi şi tâmple, de buze, să mi-o fărâm şi să-ncerc să nu izbucnesc în plâns.
,,Nu fi slabă’’, rostise. Mă asemuise cu fiica ei pentru un moment. Mă rugase
să termin ce aveam de strâns, să-mi onorez plăcerea de a curăţa restul de ceară
de pe jos. ,,Tu ai grijă de sanctuarul meu...’’, începu din nou ca băgare de
seamă.
O tăcere amarnică îi ofeream, pentru că orice mârşăvie îmi venea în
minte, era mult prea neînsemnată şi instinctivă, nepotrivită.Muzica necontenită răsuna precum scena în care un val
clandestin de săruturi ar fi inundat un trup abandonat, până când acesta se
retrăgea încet dezlipindu-şi buzele de pori, căci observa dezamăgitoarea
dispariţie a fiecărui milimetru atins, singurele clipe rămase începând să se
consume încet şi descurajat. Eram prinsă într-un amurg ascultând acele sunete
de pian, lăsând norii negri să mă moleşească, să mă îngroape în murdăria lor
străveche. Lacrimile îmi năşteau pe dinăuntru noduri de marinar, din pântec
până în gâtlej, înghiontându-mă. Aş fi
plâns cu vorbe cântărind exact cât acele noduri pângăritoare.
,,Dar trăsnete şi fulgere, copilă! Nu îmi face asta. Ia un
loc, unde vrei. Presimt că vei pleca
curând într-un fel sau altul. Pisica mea a stat cuminte până acum, nu s-a
perindat, căci mă gândeam... eşti alergică la păr de felină. Eu mi-am petrecut
ziua cu acest disc şi am spălat nişte veselă demodată pe care am s-o fac cadou
unui profesor; nu m-am gândit încă la scopul precis, dar mi-amintesc cum m-a
ajutat în lecţiile de pictură. Nu mai predau de ceva timp la şcoală, mergeam la
ore şi priveam copiii moleşiţi de înghesuială şi informaţie complicată,
alambicată. Mi-era aşa o milă... Ştii, procedasem în felul următor: le-am spus
că ora aceea nu trebuie să fie o oră. Eu oricum aş fi plecat. Ridicaseră cu
toţii sprâncenele, ori zgâiseră buzele alea rujate de eleve şi ale băieţilor,
de-o grosime scârboasă, nu bărbătească... Da, ora de pictură cu doamna Marzinco
nu va fi o bucată din cadranul de pe peretele lor. Va fi o capodoperă în sine,
pentru că timpul petrecut împreună va exista spiritual şi purtat de aripi sure.
I-am învăţat cum să se deschidă în faţa mea şi a colilor de hârtie, să înceapă
o lucrare pornind cu un sentiment. Sarcasmul, era bineînţeles, acceptat, dar nu
oferit pe tavă ca satiră. Acesta oricum s-ar fi evaporat, pentru că e trecător
şi instalându-se iubirea, ori moartea, ori altă etapă mai profundă din viaţa
lor... Le-am dat totuşi un exemplu sarcastic: un copac strângând cu crengile
sale gunoiul lăsat în urma altora. Desigur că micuţii nu puteau desena exact
scena, s-ar fi dezamăgit. Le-am spus să picteze în culori cum văd ei
sentimentul din acel moment, să-l minimalizeze. Da, exact, să-l limiteze. Apoi,
analizam fiecare copilărie. Nu ştiau cum să combine culorile, era un amalgam în
capul lor. Nici eu nu sunt prea organizată, dar le spusesem baza, ce înseamnă
ton, ce înseamnă nuanţă. Apoi mi-a părut rău, trebuia să-i las să fie
aventurieri, să exploreze. Ce înseamnă o cutie cu douăsprezece culori?...’’
Îmi
vorbise cu pleoapele atârnând greu, cu o voce şoptită la răstimpuri.
,,Spuneţi-mi, vă rog, credeţi că v-au înţeles pe deplin?’’,,Micuţo, copiii
aceia erau suflete. Trebuia să existe o urmă amară de creativitate, de dezinvoltură.
Ei au lipsuri, ei nu simt. Îi învăţ să simtă, într-o lume-n care prostul gust
perindă până şi cea mai nevinovată petală de floare. Probabil îi luasem prea
tare... Dar pasiunea din mine răsuna ca un cioban dăruitor ce arăta calea unor
oi binecuvântate, ceva din ei putea să-mi răspundă. Mă înşel singurică, draga
mea... Le-am spus cum pot să alunge stresul şi nemulţumirea interioară,
inexplicabilă de cele mai multe ori, pictând. Le-am povestit cum ceva pur
mocneşte în ei, fără să existe aşteptările şi tinderile spre ideal, spre
perfecţiune. Le-am spus şi despre perfecţiune’’...Tăcută, o ascultam zâmbind. Credeam că are un grad mult
mai ridicat de coerenţă şi dedicare, o profunzime anume. O vedeam exaltată, era
prima oară când îmi vorbea. Pe parcurs simţeam cum se va închide faţă de mine,
începutul e din plin. Paharul nu va mai
putea suporta volum mult timp.
,,Dumneavoastră mai ştiţi cum ne-am întâlnit? Acolo, în
parcul cu statuete. Era un fel de primăvară, dacă nu mă înşel. Piatra aceea
gravată era împodobită cu muşchi verzui, îmi povesteaţi ce culori aţi fi
amestecat pentru fiecare parte. Eu vorbeam singură dinainte de venirea
dumneavoastră, ştiam că la ora aceea, copiii nu joacă vreo ghiduşie, era mult
prea plumbuit pentru ei. Erau leagăne lângă... statuete...’’,,Nu ştiu unde vrei
să ajungi’’, îmi spusese, dezarmant, tremurând din sprâncene. ,,Mi-am amintit
că şi dumneata vorbeai singură. Ca mine. Dar din instinct, din dorinţa de a
scăpa de pribegie, am îndrăznit...’’. ,,Eu mi te-amintesc. Aveai părul din
ambele tâmple ca două corzi ...prinse la spate cu ceva albastru. Te priveam
sever şi credeam că eşti vreo fostă elevă, de nu mă salutai. Ba nu, era o
răzgândire... arătai prea inocent. Apoi mi se năzărise o imagine tot cu tine,
chipul tău răsuna dintr-o amintire anume, când te plimbai pe străzile cele mai
pustii, numai după ce luna devenea călăuză. Aveai pasul precum vocalizele unei
soprane în analogie, iar bareta genţii tale era muribundă... Cam multă poezie,
nu?’’.Tăcusem, amintindu-mi că din nou nu-mi găsesc vreo
izbândă în acel loc.
Aş fi vrut să
plec, dar muzica era din ce în ce mai
improvizată, implorându-mă să mă las pătrunsă. Notele vioarei parcă viola
pianul, iar pianul urla peste clinchetul trianglului, iar pe acesta din urmă îl
şi simţeam cum se scurgea pe un pat întreg, lângă violoncelul adormit,
lăsându-se exorcizat de sunete comerciale şi voci vlăguite, una şi una trăind
din vocale.
Doamna începu să deschidă ochii încet, rămânând cu buzele
amare, mă gândeam că se simţea la fel ca într-o piesă dramatică. Nu ştiam de ce
trebuie să îi descriu fiecare mişcare, însă ştiam că orice om poate fi o carte.
Mai ales doamna Marzinco. Dorind să simulez simbolismul lor, al cărţilor, le
storceam fascinant pe fiecare în parte, ca pe gazetele ude.
Le-aş fi găsit
rezon până la nebunie, un om poate cunoaşte pacea prin ochii lui de drac...
Cum
nu toată lumea simte iubirea la fel, pot spune că filosofia se destramă precum
şi alte metode taoistice de a atinge binecuvântarea.
Dar trebuie să ai destulă
imaginaţie în cazul ăsta.
Pentru că filosofia nu se gândeşte la fel în fiecare
parte, iar stângăcia poate fi un blestem pentru pictorul care face artă doar cu
mintea, combinând culorile doar cu aceasta, din frică, sau din nehotărâre, din
cauza aşteptării momentului când o stea se frânge de pe fundalul cortinei, iar
atunci pofta de capodoperă ar fi fost nelipsită...
Aş fi putut să mor până la
înviere, în momentele acelea. Gândeam castităţi şi mai mari când eram încă
necoaptă, dar mă oprisem din gândit când apucase să deschidă ochii.
Erau ca
strugurii negri, având împrăştiate luminiţe labile în pupilă... Când îşi lăsa pleoapele să cadă, ceva din ea pleca... şi vedeam
o mână de bătrână atingând genunchiul deformat al bătrânului... Şi plângeam...
Când zâmbea, simţeam precipitaţia unei halucinaţii şi sunetul ploii de toamnă
de la o înmormântare subit întâmplată sub ochii noştri... Nimeni nu şi-ar fi dat seama că şi eu plângeam...
