luni, 23 decembrie 2013

îmi apăs faţa în cerurile negâdilate de nervuri, din palmă
ca să povestesc din buze, traiectorii,
cât de stins a putut fi orgasmul
în ceaţa oarbă
şi-n iraţiunea largă...
plăcerea ca şi când morţii i s-a pus floarea şi insigna,
ori voalul tânjit, ca să nu mai muşte o lungă vreme, din oameni...
o pată de mucegai ce se flutura şi var obsesiv absorbea
abolind suflete din camera necuvântătoarelor,
spunea cu foc să m-adun, 
căci oamenii mai pot zâmbi
şi să trăiască turuind şi altceva
decât neghioabe parfumuri, 
precum surate din peisajul ce l-a putut deprima
până la os.
iar în timp ce-mi fac bagajul să mă caut
realizez cum niciodată nu voi fi destul de-ndepărtată
de orbire...
şi mereu din dorinţa de a şti
cum simte şi cum vine
apa tremurată a mării,
va curge sânge liber.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu