Fotografie arhaică

Te rătăcisei cu groază de mine
Şi te treierau găuri de înclinaţie ...şi respingere.
Doar mai existam, prin toamne din văi succinte
Lumea schimbată,
Şi nu mă mai înţelegeam nici cu frunzele,
Frumoasa şi atenta mea copila, trecută...
Iar când venea vremea să-mi împrăştii duhul,
Nici alte femei pocite nu mă ajutau,
Frunze, tot mai puţine, nu animau priveliştea cu suflet,
De fantome, spre care tindea chiar modestul meu,
Sărac, cu un creştet de peniţă...
Mă trezeam de trei ani, necontenit,
Şi tot noapte era, draga...
Când am lăsat banca tremurândă,
Mă chema să nu mă mai întorc
Şi luminile de veghe amăgite, dispărute,
S-au jucat cu ştiinţă, ca să mă lase stins.
Partiturile înfipte în crengile amorţite,
Ele - doar nişte rupte cruci ale iazurilor de simţuri,
Persistând neghioabe, s-au decis
Să nu ne mai viziteze...
Şi ne-am pierdut pe noi, copilă, în umbră mişcătoare,
Podoabă udă,
Purtată deasupra, şi sub vecilor, prin soare.
Contemplu în susul nepătat,
Şi frunza moartă nu m-anunţă
Ci vine după mine...
Să luăm în seamă că vom regăsi iniţialele în circularitate
Când iară ne vom zări, muţi, pe bancă

Nu iubi un artist

nu iubi un artist,
căci cu cea mai mare siguranţă-şi va face cuib
al nărilor în părul tău din ceafă
şi-ţi va şopti etern că-i atât de nepregătit,
atât de fraged în duioşie
iar degetele lui vor sări coarda cu tonurile de soare,
ţi-l va pune pe umăr şi-apoi pe spatele celuilalt umăr,
dar niciodată nu te va face să zâmbeşti
căci cu cea mai dureroasă siguranţă...
te va dulce privi la cină, printr-un pahar roşu de vin
iar la întrebarea ce i-o vei pune, ,,cum se vede chipul meu?'',
te va face să crezi, înecat, că ai nevoie să pleci de la masă,
să fugi departe, ori să te tunzi cheală,
dar să fugi de ludicul trinitar-al minţii lui
ce te-nfioară atât de teribil
la cererea frumuseţii printr-un tărâm vid,
el mereu o să vadă părul, ca şi copaci excelenţi, părinţi de merinde
perdele din ruj clasic şi tavan de iarbă,
candele fierte cu aromă preaînaltă ce-ţi indignează pasiuni,
ameţitoare dansuri, cu sclipiri de şevalet - o domniţă hoinară
iar orice alună de pe chip sau vertebră
îţi va fi o carte nesemnată.
juna piesă de pe buze va fi repetată, acompaniată,
vinul din paharul roşu transformat în interpretare ideală
deoarece un artist mereu te va trăi aşa,
în plin soare, la un miez, la lună dimineaţă, cât o unghie,
la Luna Mamă, convertită seara,
prin prisme apocaliptice care nu-ţi aparţin
nici măcar în risipiturile conştienţei, inconştienţei
căci acolo nu-s culori, dar ce trebuie să ţii minte
este să nu iubeşti un artist
că va şti întotdeauna cum nu te va iubi
dar te va modela pe un frumos rezon al meritului
- prefă-te inocentă, dar culmea-i că eşti -
şi de-i vei fi credincioasă în ale extremului
orice murmur pe hârtie de poezie,  îi va ceda ca şi contur de-al tău.
minţeam! - tu nu iubi niciodată
un artist,
mai mult ca sigur fuge ciudat, adunând trestii ale necunoscutelor schimonoseli,
dezertează de orice lume căreia îi spui viu,
jură o natură diferită la sălbăticie
şi ştie că nimic nu va fi bine.
te vei murdări, de vei iubi un artist
cu schelete de cerneală, orbire bliţată,
o scelerată dezamăgire şi mult vechi pe urme va dăinui
te va chema într-o altă peşteră, provocând să îngâni după cântece
pe care doar el le-aude nemuritor,
tu rămânând numai cu încercări de pensulă coloră pe piele
ştampile talismanice, semne şăgalnice provenienţei lui.
nu iubi un artist, implor
de pe urechile-i nu poţi sufla colb
el nu se naşte din pământ
el creşte de pe vârf de creangă, din strănut boem de Luceafăr
şi cade peste frunzele scobite-ale insectelor sclave
întotdeauna le va da neînţelegere,
căci plânge mereu, şi cu-asta-ţi va răspunde
neavând mari jocuri de împărţit cu el,
în cele din urmă,
să nu-l întrebi vreodată cum se simte
doar sărutaţi-vă deodată cu noaptea şi gerul.
n-o să-l simtă...
n-o să aibă ce voal îţi marca pe umeri...
însă nu încerca să fii ca el,
vei înnebuni într-o estetică a urâtului
zis moarte pentru cei de rând, ca tine.
şi te vei reîntoarce.
nu iubi un artist, îţi spun
de după uşile cărnii lui,
nu îi eşti dragă,
e praful de fulger cu aceste cugete,
praf de note muzicale, şi gestică suicidală.

Primejdie de rang

astăzi, ca păcat al maladiei,
sub nori vii ţi se usucă mugurii săraţi, ascunşi de scânteie şatene
peste alte lacrimi mâzgălite, ale vremurilor
în care tu erai o mulţime strânsă la gură şi gât, luminoasă,
nederanjată, în răsfăţ cu ceai şi amantul Parc Eden,
o ascultătoare a cerului, timidă pe prăpastie
în grădina spitalului ploios, chemând straiele de aburi maturi
şi te prindeau conotativ în sorbeturi de învăţăminte,
acolo până şi nopţii gustându-i lumină.
moale, şi cu pistilul blestemului înfăţişat pe frunte - un hectar de fantezie,
te picuri pistruiat sub pământ şi speri la cădere din neantul sigur,
însă nu mai sunt fulgi pe scoarţă.
nu mai supravieţuieşti, tremuri o materie sensibilă,
jertfită eşti Bisericii Emoţiei, să inspiri alte suflete, şi deloc oameni.
acu-ţi mai doreşti îngânarea sărutului ploii, ca o renaştere
sperând să cânţi mai bine baladele aduse cu degete,
pe o lume împănată, confiată, pierdută-n etil chibzuit -
- acel sictir biologic auzit la teatru, dintotdeauna,
să urli blajin, tu suro şi dreapto!
răsufli rar, oftezi contrar...

Parul si marul

avea părul lung şi-o figură comună,
convingeri verzi, de globi bătrâni,
ai surelor plane figuri de piele
piele albă şi ceratică
arsă piele, şi bolnavă.
oglinda ei umană mi-amintea de iubire
şi mă poseda spre-nmormântare de buze roşii
buze roşii, de lac, abunde - o natură inconştientă ca fâşii.
geometrica semnelor zâmbea neştiutoare odată cu gura
inepţiilor de cotidian-octombrie
într-o negură de fruct impus,
o cameră, cu falşi martiri,
a cărei-nsemnătate-avea cavernoase margini.
tăceri şi privare de frunze îmi lasă
grave, groase - mă educă
mă educă prost, şi lin, dar clar şi maiorescian
zguduie fiinţe polare, o minte şi putere-a două picioare.
mă farmecă pe umăr un profesor,
şi deodată ochii-mi ciuliţi vorbesc,
şi-i ascund pentru-o fecioară, 
cu aţă în prăpastie de lemn
lungă şi sacră alee de imense desene
pe care-o pot corupe la nesfârşit în maldăre... de păşit.
însă faţa ei mereu fuge-ascunsă-n palme talentate, de tei
şi mereu îmi cade rugător pe plete de vreme, s-o iert
când se duce pe pernă, să-şi spele părul...
să-şi inunde ochii, şi cureţe mărul...

Bălană verzuie

se întrecea pendular, cioplindu-se cu gura-ntredeschisă,
era printre noi şi mergea desculţ, necunten
iarba îi crescuse în ochii de iarnă, şi grâu de toamnă-n căpuşor
genele ei toate se răsfirau şi-mpingeau ca un popor.
rudele lor, porii, se giugiuleau reciproc,
seva se înălţa fără clemenţă,
zdrobind desenele unui vânt de topor.
seminţele zburau incolore,
când plecau din capul ei, iar...
ziua era mai zi, şi puteai spune că e soare
când o gustai cu totul, ghete, stele polare
erau pe lobi, şi excitaţi, dureau a strălucirea ideală!
tremura timpul, când o priveai a doua oară
iar norii se mişcau mai ceva ca la o oarbă orchestrară
aşa de insipidă, că zguduia fantomele cenuşii
de se împingeau şi ei, tonuri ude, 'ntregi, plumbii.
şi-ţi plecă vegheata descrisă,
o femeie nici studentă, nici juneusă,
dar distrusă de gândul atingerii zgârieturii albe
a cerului deschis, cu lumi rarefiate
cu cai de ceară, cărţi descoperite
şi ceai molatic în tremur de răcurgere
iar misiunea ta îţi spune să-l aduci pe Demiurg
în a hotărî că nici măcar el nu poate găsi infinitul.
te-am împrospătat cu poezie...
acum a ta materie rece, aştept să-mi mulţumească!

Bunica

Am visat frumos azi, cred ca pentru zece minute. A fost mana cereasca sa pot visa zapada... pe mine in ghete... cu paltonul galben, in carouri, nefiindu-mi frig, stand cu mainile pe un fel de pat de zapada. Patul de fapt era un brad de pe marginea strazii, plantat, lasat in splendoarea lui de curs natural; ciufulit si cam cu mai mult de un metru mai inalt, arata ca un cub pe care se pusese zapada, si cum pe lateral, in realitate, nu se strange zapada - caci nu ninge pe orizontal... imi lipeam mainile de o fata a ,,cubului'' ce de fapt era un bradut ,,tehnic'', de margine de strada, inzapezit. Eram in oras, imi amintesc ca vedeam ,,primul centru'' al lui. Pe langa primarie, se afla ceasul care indica temperatura si ora digitala. Stradutele, cele doua, soseaua, pareau mult mai inguste decat in realitate, percep eu, dupa somn. Imi picau in ochi multe canapele, si crucea din piatra dedicata eroilor din razboiul decembriei, fantanile obositor de albe, apoi piatra cu mozaic de pe jos, modelata, pe alocuri sparta si descoperind noroi... Imi mai amintesc ca am vazut grupuri de persoane: o fata din generala, cu mama ei, la fel de plina, cu chipul de pasare neagra, o mama stearsa. Ea sigur era in peisaj, si stiu ca nu avea cine, era seismica acea senzatie de uniune puternica, si desi stearsa... cu ajutorul ei, in vis, imi revenisem cu gandul ca acea colega este Iordache. Nu-mi pasa, ca in realitate, nu le mai salutam. Dar nu ma observau. Continui sa desenez expresii cu cuvinte la numar - doua, si ca sa ma fac de ras acum, gen ,,kiss you'', ,,love you'', ,,welcome, winter'', si chiar asa scria (scormoneam cu degetul in neaua de pe bradul acela). Un inca detaliu, dar acesta cu o valorizare mai complexa, in visul meu era si un tip pe care l-am vazut timp de un an, un an zilnic matinal in care eram supusa de ghiozdan si o boare de abia intrata in peretii liceului pedagogic. Era asa de real. Dar acesta sigur mergea la serviciu, dupa tract, bicicleta, si fes. In fine, chiar si jacheta. Mai aruncam o privire, ca aveam curaj, in realitate. In viata de dinaintea visului, il vedeam chiar si ma caram dis-de-dimineata, spre tren. Sedea pe o banca, c-un geamantan negru (isi schimbase sigur serviciul...) si banca era langa o frizerie. Frizeria sigur nu era departe de gara, eu stiu. In vis... avea o fiinta in spatele lui, vaga. Nu mai pedala singur, dar tot cu bicicleta, si o rapiditate de care mi-am dat seama doar memorand si revenindu-mi in minte comportamentul din vara, pe acele doua roti neschimbate. O linie groasa s-a nascut odata cu pierirea lor, si oprirea la semafor. Eu continuasem sa ma joc cu degetele in zapada, sa imi dau paltonul jos, sa-l las de izbeliste, si sa uit de geanta verde sub el. Ce m-a intrebat daca nu cumva imi vine sa plang dupa realizarea visului, a fost prezenta bunicii. Nu imi amintesc sa fi fost imbracata, poate era, in negru, in capot. Foarte vag, din nou. Dar pe o banca, din stanga mea, si privea cubul, ma privea pe mine. Ii auzisem cu toate simturile mele, vocea. Nu era infrigurata, chiar ii placea, insa stiu ca deja se inserase, si nu mai era nicio vapaie de soare ca pana cand s-o ochesc pe Iordache. Ma strigase si uitasem de palton si geanta de militar, chiar in strada ingusta. A, ma gasesc sa spun acum ca erau felinarele atat de cuminti, cerul de un albastru atat de apasat si vizibil! Comestibil! Ningea atat de calm si parca fulgii prevesteau cu fiecare secunda un preludiu, ca fiecare stea de gheata sa acopere plaiul orasului. Bunica ma strigase deodata, si o sa spun aproximativ ce a zis: ,,mama, vezi si tu daca a venit pensia, uite cuponul, mergi si vezi''. Probabil avea un buletin in mana, probabil avea zapada in mana, asta nu mai stiu. Aveam parul prins in vis. I-am urlat din strada bunicii, dar cu caldura in inima, ca e tarziu, deja inserat si la posta nu mai e deschis. Poate maine isi ia banii. Visul era ca si cand eu eram mica, ea avea grija de mine in parc, si incerca sa ma mai desprinda de fusta mamei punandu-ma la gandit si facut ceva. Puteam sa fac daca era deschis, si ziua, dar am gandit ca nu este, si nu am facut, in consecinta. A fost atat de profan momentul, ca parca alergasem pe diagonala in locul acela presarat cu banci, alergasem, da, pana la crucea de piatra... monumentala. Cand ma intorsesem, era parca, cu siguranta, mai intunecat. Probabil nu era asa de tarziu cum crezusem, si puteam sa ii iau pensia bunicii, s-o las in zapada care alerga cernuta din cer, pe fiecare bucata de lemn si mediu artificial. Acum cred ca mai intuneric de atat nu putea fi. De felinare aveam mai mare nevoie, cu totii, insa beneficiul mai era doar ca stateam cu bunica, pe o noapte ninsa ca la carte, ninsa pasnic. Era alb si frumos, iar cand m-am intors langa cub, ma impacientasem, ca nu gaseam paltonul si geanta. Erau mai multi braduleti din astia, asezati unul langa celalalt. Ma duc sa ii controlez pe toti, probabil nu m-am orientat cum trebuie in spatiu, si primii doi mai aveau doar cateva crengute de zapada. Restul de ei erau aposi, li se topisera creativitatea alba. Parca iesisem din taram, visul nu ma mai suporta. Acum nu pot sa imi tin uitarea pe loc, caci cu fiecare detaliu ce l-am imprastiat aici, cu atat ma indepartez de ideea gentii, ori fara de gentii... Pot sti foarte bine ca nu le-am gasit... Dar mai conteaza? Dupa mult timp, m-am trezit cu o alta respiratie si un zambet.

Mulţumesc pentru respiraţie... şi inspiraţie.

Când îl vezi, şi tremurând, îţi şuieră universul că el este singurul, primul şi ultimul care te-a atras, ţi-a descoperit sufletul crăpat în mozaic şi mintea slabă, îndestulată, ţi le-a îmbinat naiv, cu paşi fără de semnal vreodată, conştientizezi chipul pururea. Atunci eşti înfiripată în amorezare.
Atunci când te plimbi pe strada urbană şi întâlneşti din spate oameni cu glugă, nu-ţi dai seama cât sunt de ieftini, doar alergi şi nu alegi, efectiv îl confunzi mereu şi te afli nu doar într-o mare, negreşită stare de înşelare... ci şi într-un condei de nebunie a obsesiei. Obsesia e dulce. Când eşti îndrăgostită, idealizezi, nu alergi fără să alegi... Eşti atât de însumată cu ideea de îndrăgire, încât ştii c-ai făcut ceva ce ţi-a supărat mama sau fratele, în definitiv ai idee astfel că poţi să-l vezi doar rar... Să străluciţi pe cărare, ca ultimele fire de păr ale ţinutului. Să acoperiţi lunca de atmosfere opace, prăfuieli mistice, cosmice, pământene. A întruchipa bucata de fiinţă până şi într-o legumă, te transformă pe tine în slăbănogie curată. Dar este preţioasă. Dar este plină de scurt-circuite. De data asta, acelea între bucurie şi regret. Că te-ai bucurat prea tare, şi ştiinţa că nu este el, te deprimă. Dar absorbi sentimentele... Lasă-te în voia vieţii. Iubeşte ce e frumos, nu pârguit de imitaţie. Clachează în braţele lui, chiar dacă ştii din propria-i gură faptul că nu îi place să fie atins... Fă-te mică şi arată-i criza care te ciuguleşte de multe luni. De un an, Ariana.

Detaşată

Am o vreme în care aş scrie exclusiv despre dureri... Şi ca să nu las o psihoză neterminată, astăzi am adormit cu ochii, cu pleoapele înca mişunând acolo, cât o faşie de orizont, simţind durerea de migrenă şi aceea de rece, un muşchi sugrumat pe piciorul drept. Cineva a vrut tăinuit să nu mai respir în astfel de momente. Ronţăiam efectiv aerul coleric şi îmi contractam mandibulele ca să uit de dorul unei ciocolate din industrie, care mă pune atât de mult la pământ, mă înclină la 166 de grade, şi încet-încet îmi cade parul, mă răvăşesc ca făina greoaie. O zi lungă, s-a semnat doamna asta pară, dar însorită, de octombrie. Plină de proşti. Un urlet strident ca o pată de sânge menstruativ, pe lângă asta, ,,mă făcea să adorm'' - agonia se întărea odată cu puterea mea de răbdare. Niciun cântec de pe coloana sonoră atât de singură dintr-un film filfizonat şi adolescentin nu m-a fâcut sâ-mi amintesc de mine şi linişte. Parcurg singură începuturi de discuţii cu sinele meu despre zâmbetul în perioada celorlalţi - în perioada oamenilor, atunci când ei nu tac, atunci când ei mă privesc fixist şi îmi doresc să nu mă privească; atunci când îi văd în camera aceea şi ascultă fugitiv aceeaşi muzică, pe lângă mine. Nu are de a face, dar mi-am amintit de o nuntă, un ritual care durează mai puţin decât credem. Absurd îmi ascund eu cuvintele, cu funde şi sub clape de note înalte, nervozitate... Subit, menţin starea de vinovăţie şi laşitate, considerând că literele mele puteau să apară pe generic de film, nu într-o carte cu inimă. Mai slab ca un thriller, ca o comedie subtilă, mai tonic decât un şoarece mirosind apa din ploaia care şi-a bătut joc de mine într-o zi, şi m-a flegmat efectiv până m-am trezit în casă descălţată şi am suflat norul de deasupra. Până la drumul cărţii din biblioteca liceului, mi-am întâlnit şi floarea culeasă, doină doar din miez, nimicirea pupilelor şi calmul leac al coroanei de nimic în care răsuflam înglobată cu  amestec de neştiinţe. Ne-am făcut semn de revedere, doar ca două raţiuni, şi se mira că mă duc dincolo, să citesc. L-am pecetluit pe Cărtarescu, dacă Sylvia nu a avut noroc de mine în acea parte de lume. Am simţit mustrare astăzi, nu ştiu pe cât de interesantă, că o persoană interesantă chiar nu i-a făcut faţă, nu a produs-o în mod special - e din generaţia mea şi cred că am jignit-o. Putea să fie mult mai proastă de atât, decât să-mi dea o palmă în frunte pentru că nu o auzeam. Culmea a fost că mă întrebam în mintea-mi: ce ar fi dacă ignor şi de data asta? Să facă un semn cu mână de ,,las-o baltă''. Nu a făcut, parcă a ştiut că aud. S-a nimerit momentul. Am reflexul, scriam - copiam mai exact (meseria mea preferată, visul meu dulce) - şi muzica fiind tare în căştile urechilor, credem că nu pot auzi... şi da, am reflexul. Simţisem din altă lume parcă, din urechea stângă, îndreptată spre gura tipei, un ,,Diana'', de precupeaţă tânără. Am continuat să scriu şi greşisem o literă, dar tăcere. Un plici peste frunte şi un compliment în surzenie, adică neputându-se fără ecou în clasă, un compliment sincer din partea mea. Cel puţin, puţin, puţin, pe moment. Treptat, aveam şi văpăi din urechi, nu doar muzică. Dar aşa sunt la început, influenţabilă, impresionabilă, acumulată. Îmi pasă. Mai vreau să trec prin aşa ceva, până îmi intru în coma de apatie neglijentă, de leşin al scremerii imunităţii neuronale. Sunt doar proşti, copilă...

hope for carelessness

,,Taie-ti netul si vei deveni scriitoare''

in acest moment, vreau nimicul si singuratatea. nu ma inspira aceasta delasare si indepartare de strainul asta... pana si in mediu virtual, pentru ca nu stiu de unde am plecat si daca am vreun scop. am plecat cu o scuza, nu ma indura cu tot fantasticul si fantezia, deoarece are vicii... ne gandim cu creierul in forma de bacnota... nu o sa mai vina la mine un lung timp, pana nu ispaseste termenul de retinere a permisului de conducere. poate nici cu cativa lei de benzina n-o sa faca pasul. totul este posibil, fiindca miezurile noastre sunt diferite, el e indulgent si gandeste rece, cretin despre multi si multe, dar eu sunt neutra si probabil privesc mai sumbru orizontul. tot aici ma aflu, unde am promis un ,,nu'', si gandesc ca se relaxeaza pe melodii de o sensibilitate lenta, dar nu deosebita; ma mai gandesc ca nu am sa pot face ceva anume, ceva vreme, deoarece incep cartile de la jumatatea lor si nu am rabdare cu povestile spuse scris de altii. intotdeauna m-a iritat sa ma recitesc pe mine insami, dar mi-a placut inmiit, infinit, fata de cum le privesc pe celelalte creatii care nu imi apartin si care, stiu sigur, sunt din alte lumi asteptand sa fie redate in sensuri de catre mintile boeme. ma simt ca un schit de retrasa, ma restrang in nimicul meu, ma hranesc din placeri rasarind cu ganduri primitiv de stupide, doar fac plimbari cand capul nu mi-e vraiste, ascult muzica pana si la baie, in fata oglinzii, de scoala nici nu pot sa imi accelerez muschii pentru cateva enumeratii. nu mai stiu ce inseamna a indragi, in aceste momente. poate am stiut vreodata? oare a fost doar adrenalina trezita si magnetizarea unor firimituri de spirit, din fiecare? posibil am prins maneca prea grabit? pana la urma, nu ar conta daca am prins-o sau nu, o prima experienta exista si ramane de criticat salbatic pe parcurs. el sigur a gasit ceva in mine, si stie ca nu sunt ca el, ca ea, ca voi, ca mine. sunt altfel, sunt in alta materie de spatiu, sunt dosnica si alerta, un ideal pavat si sper sa tind spre el cand ma voi apuca de rasfoit pagini. istoria se repeta, mi-e teama sa redau povestea aici, intamplarea mea, caci m-ar lovi o durere de vinovatie si neincredere. multi si-au scris povestea, eu sa spunem ca nu mai incap, dar fara poveste ramane un stilism superficial cercul asta, iar om ce imita calitatea nu ma regasesc si nici nu vreau sa fiu regasita. mariti ochii bine, nu am putere, vreau proza poetica, toata cavitatea mea de imaginatie nu poate sa redea inca bucati mari de poezie, si nici nu pot sa o adaptez cu minciunele ca bolduri. sper sa nu raman doar de jurnal bolnav. o sa il impart daca doare. insa sunt si mai sigura ca si mai bine era daca se imbolnavea nascoceala!  strainul acela... era mihai, masliniul, incordatul, tremurandul, ,,maltozul'' si trichinelozul! jegul minunat! numai in asa spirit ne petreceam vorbele scrise, noi ne scriam. am avut trei ani de scris ceva-uri ridiculizante, neiertatoare pentru ca aveam doar treispe ani si el statea cu laptopul in bar, band bere, gandindu-se la mare si placand-o pe Anica (cu ea era pe atunci), ceva-uri reci si ceva-uri seci - credea in provinciale si aflu de curand ca maica-sa l-a intrebat de nu erau fete bune si in Bucuresti.
niciodata nu am fost sigura de nimic, pot spune in primul plan de destainuire. si apoi, cu el chiar n-am avut baza, mi-a placut fiindca ma simteam acceptata in 2012, si mai mult decat dorita. era un sentiment in a primi zeci de mesaje diferite in forma, in transmiteri... cumva mesaje pentru a ma incredinta lui; am rasarit imediat dupa ploaia rugamintilor ca si noua, ca pentru fiinta lui, o jertfire ciudata amplasata dupa inchipuita mea frustrare, cum ca nu pot merge pana la magazin pentru a-mi lua de baut, nu pot pasi pe aceleasi alei cu grupuri de adolescenti razatori, si daca treceam, fara de ideea neimpiedicarii si controlarii privirilor, capului... eram scoasa din comunul timiditatii si paranoiei, lasand o alta greutate de vina aruncata... catre masa corpului. putin imi pasa, in gandul meu, dar mintea decidea pe moment sosonii mei impiedicati special de iesit cu dansii  in lume.
rescriu si parca am o oarece relevatie legata de asta. ca am scris si rescris, iar acum ma repet. ce a fost mai sus, mai sus de cuvinte, mai presus de mine si randurile urmatoare, au fost momente de fericire. am facut ce mi-a adus fericirea, ca pentru asta pot trai. ma consolez cu partea asta profunda, care totusi, nu are foarte multa stiinta strecurata, deoarece regasirile in lucruri nu pot fi spuse ca fericiri. or fi stranii, confuze, tarzii, haotice, comice, non-scopice*, dar numai nu cu pulverizare de ,,bine'', de liniste. o regasire nu inseamna liniste. si nu ma refer la revederea unui om - aceea este ca morgana.


*scopice-cu scop.