Sunt momente in care astept, sunt nevoita sa astept si stiu ce pot astepta. Dar, uit repede ca astept si ce anume, si dispare inca o dorinta... Acum inteleg ca protectia daunatoare in fata oamenilor este inchiderea fata de ei, fara sa mi se ierte raceala. Sensul meu pe acest pamant s-ar regasi in urme sterse, incet-incet, fara oameni. M-as contrazice, totusi, zicand ca ajutorul din partea mea, pentru ei, ar putea sa compenseze, iar cine ma va accepta ca si straina, vor fi cei ce vor avea nevoie de capacitatile si abilitatile mele. Cei care ma cunosc merita, probabil, explicatii; si totusi, isi pot da seama singuri daca mi se dedica... Si din nou, fara baza nu pot sa o faca atat de spontan.. Nu vad rostul duritatii. Oamenii nu sunt la fel, ori poate dimpotriva, dar diferenta exista pentru ca actioneaza diferit, si este sigur, o singura speranta. Protectie, da... isi va face prezenta dupa proprii pasi inducatori in eroare, iar eu nu o voi simti. Mereu am sa retin, insa, ca focul ce topeste otelul, il poate cali. Dar sunt om, nu foc, nu apa, inconjurat tot de altii ca si mine. Invat sa fiu un om, zi de zi, un om care se simte egal cu ceilalti.
Dar stiu, am sa fiu om cu fapta, doar cu ea si nicicand cu gandul. Pentru ca nu vreau. Ce vreau, este sa le spun oameni si sa le dau pace.
Pierd momente frumoase din toamna, din scursura ei inceata, in care pot fi chiar fericita. Intr-un fel sau altul, voi fi fericita, dar trebuie sa cunosc din plin si suferinta ca sa pretuiesc la fel si bucuria vietii. Viata e atat de scurta, incat vreau sa cred ca nu mai exista timp de paradoxuri; doar sa cad prada hedonismului. Pentru ca frumusetea e fericirea. Am timp de toate, dar poate nu se stie. As vrea sa dau un autograf cuiva bun, candva, pe cartea ce am s-o tiparesc. Dar nu sunt menita pentru asta, stiu. Si-atunci, poate voi avea timp sa inmanez un autograf pentru faptul ca exist, din fericirea cuiva. Incep sa ma cred, mi-ar placea ca lumea sa miroasa a file de mine...
Acum nu sunt tocmai modesta. Vad ca nu imi gasesc locul in lumea asta, precum si cineva o vede pe propria piele... E monoton, dar oare voi avea timp s-o accept? Un zambet bland mi-ar alina acum sentimentul nefast. Ma simt neutra azi. Quo vadis? Toate au inteles.. chiar si poeziile mele, asa mi-a spus un Luceafar. Mi-a multumit pentru zambet. Eu pot sa(-i) zambesc oricand, chiar si cand plang. Falcile mele se simt puternice, dar restul de mine, doar pulbere. Pulberea s-ar strange in palma lui dreapta de Luceafar, si ar ghida-o spre suflet, unde mangaieri de soare si stele ar poposi. Fiecare dintre acestea as vrea sa fie el. Si daca vrea ca prima sa fiu eu? Nu... eu nu stiu a fi soare, si nici stea, e greu... Caut sa am timp sa invat, asta e urmarea. Pot visa? Pot. Cat cred in ele? Un moment si o eternitate. Mi-e de ajuns? Doar atunci cand mi se va intampla unul, spontan. Dati zile de la voi, cu dorinta sa mi se intample!
Dum spiro, spero.
