marți, 31 ianuarie 2012

Câteva frunze scrise, nenumărate sentimente apuse...



Coasa norului cenuşiu sfârteca din ce în ce mai abuziv bolta infinitului, fapt ce determina lacrimile şiruite bucăţilor aflate la ananghie, împrăştiate pretutindeni. Doar un adevărat poet sau scriitor în gândire avea puterea şi instinctul de a simţi cu adevărat gravitatea din hiperbolicul sentiment umbrit, îngheţat, jilav, sincer şi dureros, făcându-l să tânjească după găsirea unei soluţii. Din păcate, nimeni nu ar putea să facă ceva, ca şi în  spusele poveşti în repetate rânduri, cu Dumnezeu şi muritorii: ,,Odată luat, nu se mai întoarce, timpul este cheia, moartea este moarte, iar noi degeaba suspinăm şi plângem". Ei bine, un adevărat pătrunzător melancolic nu ar plânge, ci ar visa şi spera, s-ar confesa lor cât ar mai avea ocazia,  până la evaporarea picurilor, în timp ce ei îşi fac de cap scuturându-se, pentru a le fi sfârşitul mai lin. Deşi, se spune că moartea treptată este mai dureroasă. Nu voiam asta, voiam doar să ştiu că măcar picăturile se vor simţi în largul lor aproape de mine... Cerul parcă începea să se prăbuşească, la fel ca într-o poveste cu întâmplări mortale, dezolante, în care se presupune că ar fi căzut o stea sau o fiinţă în pământul ciudat, ori părăsirea iubirii, el aşteptând parcă să sigilez pe ascunziş uşa putredă de lemn a cutiuţei cu scrisori, doar şi doar din pricina ceţei dese venite ca un val de gaz stupefiant ce-ţi declanşa astmul. Tânguitoare, o doină a ultimelor lacrimi mari de apă scurse pe geam, îmi distrage atenţia din neant şi mă face să cuget durerea ei instantaneu. Nu credeam vreodată că lucrurile atât de mici te pot purta până în cea mai adâncă suburbie a gândurilor, dar acum mi-am demonstrat aceasta, se poate. În spatele unui lucru simplu, întotdeauna se vor regăsi câteva taine bine ascunse, determinându-le ca fiind absolut sclipitoare şi sufocant de misterioase în loc de prăfuite precum ochii noştri.  Mai ales în spatele unui om chiar se vor ascunde, unei femei, unei fete. Mereu m-am bucurat la sfârşitul realizării lucrurilor, şi sper că nu-s singura pe acest Pământ (nu zic românesc, cei ca mine ştiu de ce şi cum) care se comportă asemeni uneori, măcar rareori. Ca de fiecare dată, urmele de întunecime din mintea mea, mă puneau din nou pe cugetări, nemairealizând ce am de făcut pe moment, pentru acea zi.  De ar fi mereu aşa... De-aş avea timpul şi puterea în a descoperi fiecare lucru în parte, ar fi ca şi când aş poseda două chei pe care le-aş atârna de două bolduri negre, înfipte-n pereţii ca hârtiile uzate de subţiri şi cafenii ce sunt, ori de câte ori atingându-le să înceapă ,,Magia". Îmi aţintesc viziunea de culoarea muşchiului proaspăt verde, de primăvară, către ferestre şi pe mai dincolo de ele, vrând să realizez ceva. Vreau să realizez că anotimpul meu duios şi iubit este în mare parte prezent, şi absolut tot peisajul, ca pe un colaj extenuat de-o vechime prăpăstioasă... Ridic pleoapele moi cât mai sus, vizionând curentul cadrului natural în plina lui desfăşurare; asfaltul nefinisat pe întregime, cu mici denivelări care sunt transformate în mari lacuri datorită lacrimilor pornite din infinit, blocurile pe jumătate şi ferestrele aproape ascunse în fumul proaspăt d-un-nceput de decembrie, felinarele înalte şi pustiite, cu becurile arse sau sparte de gerul masiv ori rar funcţionabile, dar nu în ultimul rând, copacii. Nespus de deosebiţi în faţa mea, şi doar pentru că sunt foarte expresivi, îmi pot reda oricând inspiraţia poetică, aroma pe buze, indiferent de tema anotimpului! Îi asemănam cu chipurile aflate în tablourile mari cu basorelief din al nu ştiu câtelea secol, dar care sunt prezente şi acum tot nu ştiu pe unde, despre care mi s-a adus la cunoştinţă prin orele de istorie care mă torturau; ele erau parcă singurele fiinţe de pe lume, bătrâne şi trecute, obosite, înlemnite, cu mai multe mâini şi degete, unele mai subţiri ca altele. Mâini şi degete fragile, negre, ca scrisul obscur de un stilou cu peniţă chinezească, aşternut pe pagini de jurnal alb-cenuşii uitate. N-aş vrea ca toate lucrurile să aibă un sfârşit, şi nici ca iarna să-mi fugă de sub picioare. Când păşisem în afară şi observasem că ploaia e pe sfârşite, îmi dădusem seama că vor dispărea melancolia, culoarea plăcută de gri, iar eu nu voi mai avea puterea de a medita din cauza vegheatului planetei Soare ce emana căldura minunată care pe mine mă făcea să îngheţ. Îmi dădusem seama că puteam să mă abat cu uşurinţă dacă doream o ,,luptă", în ciuda a ce se petrecea în natură, în urbanitate. În acele momente dezamăgitoare, îmi doream să mă evapor odată cu apa, reapărând la izgonirea luminii orbitoare, şi nu pe veci. Când toamna vine, aceasta nu are un orizont. Predomină, domină. Eu, eram amorezată, cuprinsă de plăcerile scornite în miezul toamnei-iernii reci care mă încălzea, semnalând când pâlpâia palida, plăpânda şi pudica lumină a felinarului vechi. Chiar în felul ei straniu, al toamnei.  Întrebarea poate fi: cumva eu sunt stranie?

Dominanţa. Influenţa




Ritmul dragostei plutind, se face simţit, ,,copilul" cerşeşte.
Tandră, picătura îi răsfaţă trupul irosit
Dar deodată, din neant, retrăsare cumplit!
Uită că se află sub ea, ca un şchiop păianjen pârlit
Şi când îl mai pişc-o dată, se vindecă fiind doar citit,
Iar voinţa din el acum parcă piere, cugetând încet durere.

Încearcă să-şi imagineze un tărâm cu poteca lată a porţii,
Dragul de el, încă mai urlă îndurare închisă, tăcut.
Dă vina pe tărâmul deja pătruns, însuşi e trecut
Încearcă să descopere glastra din el, fiind total acut...
Dincolo de plasma ei, se află un gust mai crunt
Indiferent de Planetă, promisă că va lăsa urme-ale eternităţii.



Doar pentru a nu fi prea târziu, face acum o introspecţie,
Fotografiază din priviri apropiate după candela stinsă,
Deja au rămas singuri, lumânarea a fost împinsă.
Nici palida reflecţie a veiozei nu mai este făţişă,
Nici pata de putred mucegai tot atât de convinsă,
Iar în sfârşitul lui, efemera înc-o palmă izbăveşte.

Sunetul pieririi aproape este, se-ncepe cu puţin freamăt...
Ea îl priveşte, îşi pleacă ochii sfiit, nici el nemaiavând habar unde,
Pare-i-se domn'şoarei ceva necurat, dar el începe hipnotizant să cânte.
Pentru prima dată dezgustată, zâmbeşte cu un dinte,
Nebunul speră, dar se află într-o capcană de nearticulate cuvinte.
Zăcea tot sub ea, inflamat, capitulase şoptindu-i astfel un ,,adio" îmbibat...


-Cam aiurea, dar îmi surâde ideea asta pe care aşa-zisa poezie o reflectă.

luni, 30 ianuarie 2012

În amurgul dintre munţi

  

Încet-încet, făcând paşi sfioşi către căsuţa luminoasă de la poalele munţilor, în linul meu mers, inspirând adânc şi ritmat aerul impecabil de proaspăt, mai degrabă înşelător din pricina anotimpului în care zăreşti zăpadă peste tot şi gerul te învăluie, expirând liber mai apoi în largul meu, îmi imaginez că mă aflu pe un tărâm diferit, încercând să uit de toate situaţiile complexe ce-s prezente şi deopotrivă, vor urma să sosească, împreună cu emoţiile şi cele deja petrecute tot atât de singură, undeva unde sălăşluiesc doar eu şi Universul în linişte şi pace. Un Univers tot al meu, în care pe moment doar pe mine însămi mă am ca vizitatoare.
Cutreierând de zor, încep să aud şi să simt cum natura moare pentru câteva ore, sub cerul înstelat, sub cerul în care noi toţi aţipim în amurg şi ne trezim în zorii zilei spre care zburăm, culoare fermecată ce picteaza visul somnului adânc, realist, albastrul sărat, dar aproape ,,îngheţat", cel care domină peste mări şi Oceane, albastrul cer precum gândul ce mă duce departe, spre tărâmul dintre mândrii munţi albi, albastru ca şi culoarea dragei noastre Terra şi tot atât de albastru precum culoarea care se aşează peste minţile mele atunci când mă simt sufocată complet de ceaţa gri plăcut de rece şi uşor umedă din jur. Observ deodată că printre magicul albastru, apar mici punctuleţe strălucitoare, pline de mister, de care aş dori parcă să mă lipesc pentru a zări totul de la altitudine. Reginele-nopţii pluteau în atmosfera deosebită, într-un miros simfonic, scoţându-şi mândre la iveală petalele plăpânde la primul strat de întuneric fin, zărind din ce în ce mai puţin peisajul, instalându-se energia aceea pozitivă, perfectă pentru o drumeţie sub clarul de Lună uşor palidă, meditând la nesfârşit, dar mai mult pentru un somn lin în care să te visezi zburând deasupra propriului Univers magic.
 Semnele de pe albastrul pur mă avertizează că trebuie să mă îndrept de grabă spre cabană. După câteva ore reci de întunecate, vor urma şi zorii zilei dintre munţi, care de asemenea, şi aceştia au povestea lor captivantă ce te poate purta pe aripile gândurilor, până mai departe într-o lume ireală.


Pot spune că asta a fost ceva mai superficial, dar oficial ,,născut" în pauza mare de la şcoală.

Praf de noi - III.





Trişti, ne priveam reciproc în oglinzile nostalgice. Imitam orice mişcare, eu pe-a lui şi el pe-a mea... Aburea încet un mic cerc pe oglindă, surprindea un ochi înlăcrimat şi îmi făcea semn să mă întorc către el. Îl priveam din profil, observam calmitatea şi pacifismul aşternute peste amurg, aţintite către chipul lui ştrengar. Totuşi, în acele momente, numai ştrengar nu era! Părea elegant, romantic, nebun... înnebunit de tot ce avea să-l înconjoare. Parcă nimic nu mai voia să aibă vreun sfârşit. Formele şi conturul buzelor sidefiu, tremurau de neputinţă şi mici dorinţe. Şi-atunci oare, juca o piesă de teatru excelentă calitativ, precum meşterea, se pricepea şi-i reuşea? Oare chiar îi păsa măcar în acele momente şi devenea din ce în ce mai dornic, cu fiecare privire către mine, care scriam de zor hârtii albe şi mesaje lungi-late, întrebându-se ca un soţ cu coroana-i din lemn crăpată şi bucăţi amare, pentru cine, cui fac eu toate acestea? Avea de gând să înceapă un nou capitol focos de noi, goi sau gând la gând, suflet la suflet şi ochi la ochi? Voia din răsputeri să mă recucerească, intrând adânc şi suspinând într-o suburbie din care persoana-mi lua parte la fiecare ritual erotic de seară, ori civic, singuratică şi tot atât de sălbatică? Dorea oare să rămânem camarazi cu mâinile împăcate, grav strânse şi raţiunea întreagă, nemaiputând să visăm şi să sperăm? Ori asta, ori şi cu ceva în plus... întotdeauna, mereu, veşnic, pretutindeni NOI. Îmi căuta pudic urmele de buze îngheţate pe marginile fiecărui cilindru ce mă menţinea în picioare: ceaşca de cafea, paharul cu apă sau cana cu ceai. Absorbea intim aburii cafelei negre, ca de miere, asculta răceala H2O-ului din paharul transparent şi săruta căldura ceaiului fierbinte de mentă, simţind aroma lămâii. Cu ochii către ale mele mâini, gesticula mahmur o poezie pe care o învăţasem împreună seară de seară, repetând-o pe atunci, stând pe marginile paralele ale patului triplu, gol şi plin de aventuri, partide straşnice, două tipuri de salivă, o pernă mică ce era îndeajunsă. Cu părere de rău şi mirare, răsunam mută şi nu gândeam cu voce tare deloc cât mă fixa, doar pentru că rămânea surprins şi melancolic, iar eu nu voiam: ,,nimic nu mai este la fel, nicio scânteie nu mai răsare, niciun strop nu mai prezintă vreo purtare". Deşi, în sinea mea şi sentimentele mele defrişate, căutam de stăpânire, un loc de răgaz, liniştea lui. Rămăsese tot un om iubit, perfect, îndrăgit doar de mine însămi, atrăgător, dar neinteresant. Iar eu... tot aceeaşi lunatică vulnerabilă, uşor naivă. Cuprins mai era de teamă, nici nu observa că nimic nu simt bine, în ordine, la căpătâiul său, aşa cum se întâmpla odată, demult, când chiar şi cuiburile de viespi aproape moarte se transformaseră în cenuşă vânătă. Oamenii se învineţesc spre parcurgerea destinaţiei, deh...

duminică, 29 ianuarie 2012

Un început de închipuire




Paturi late, închise de zeci de lacăte şi o sută de lacrimi
Vânate de mii de animale, petrecute de nimeni niciodată...
Colţuri, umbrite şi mucegăite, văzând scopuri eşuate,
Mirosind în zadar a umed, a fost lumina oare vreodată
Sau doar piesa şi câteva scrumuri negre acaparate?
Am comis o greşeală, am comis un bine, ori doar patimi?

Te cufunzi neştiutoare în partituri şi fumuri albe, negre...
Mă eviţi pe mine însumi, preferând să zbori spre un altul diferit,
Fără a mă desfăşura, ghemuit şi sfiit printre mese
Cu o speranţă ce mă minte fără a-mi da răgaz, clipit de clipit.
Atingi cercuri albastre invizibile spre oglindă, doar să nu-ţi pese
Săruţi Soarele şi pleci, slăbiciunea-i că doar tu mereu îl ierţi...

Tu-mi oferi explicaţia petalelor ofilite, sentimentelor nedefinite,
Şi spaţiul frânt ce mi-a rămas pentru totdeauna nedescoperit.
Nu îţi dai seama încă, ador vorbele-ţi încete şi nestăpânite...
Şi nu realizezi moartea care trăieşte prezentă într-un smintit
Şi mai vrei să negi că poate veni şi la tine, ea nimic nu spune,
Sfătuieşte-mi mănunchiul de floare, el sigur nu va pieri în dune...

De pierit ce am să pier eu, doare, dar tu, vei răsuna către punte?
Vei asculta valurile învolburate, cu buzele-ţi uscate...
Vei suspina în pahar, rotindu-ţi privirea către ce-am fost oare...
Şi respecta promisiunile ce mi-au adus sclipiri pentru a fi rupte?
Îndoirea este precum a colţului, ce va urma despărţirea...
Până atunci, fii a mea şi lasă-mi te rog dorinţele să-ţi cânte...



Nu m-am putut abţine... Câteodată mă simt bărbat, şi sper ca asta să-mi fie de folos pe viitor, ahahaha!

Praf de noi - II.


Nu mai aveam habar de noi, niciunul, nicicând. Nu mai puteam cugeta către ce aveam, ce strânsesem, totul era amestecat şi fără sens... Până şi pozele în alb-negru, poziţiile, sentimentele chinuitoare ce ne acopereau întotdeauna dimineaţă şi seara când doar el era cel care mă trezea ori adormea instantaneu cu mângâierile line, călduroase, pe tot corpul, dar mai ales pe ceafă, ştiind foarte bine că ador senzaţiile provocate de el, nu mai conştientizam în ce punct al contopirii ne aflam, confuzia era cam stângace şi excentrică. Credea că nu mai există senzaţie pentru mine, iar eu nici nu-l aprobam, nici nu-l contraziceam. Astfel, se contracta, devenea mai bun cu ajutorul fricii. Se ambiţiona pe zi ce trecea, iar sărutările erau tot mai puţine... Minus cu minus, se strângeau, se adunau numai plusuri. Plusuri de nimic, pe care cu greu le umpleam. La un moment dat, credeam că voia să golim totul şi să uităm pentru totdeauna de vreo anume cale prin care ar putea să ne întoarcem la ce ar fi fost sau ce era deja. Nu îl tachinam, ştiam că nu agreează, dar ştiam cum să dau alarma. Puteam să-l provoc prin semne, să obţin ce doresc, la fel ca şi cu ajutorul codului Morse. Deţineam preţioase momente şi ni le aminteam precum nişte străini, seara în încăperea devenită ciudat de banală la care el o ştia, simţea, printr-o vagă atingere şi posibilă încruntare. Deranjat şi un pic şifonat, se apropia de mine şi-mi cerea iertare ...eternă uneori. Amuzată şi încă un pic intrigată, îl  îndepărtam încet, întrebându-mă în sinea-mi de ce a întrebat aceea şi de ce, cu ce scop am făcut ce-am făcut... acea gafă fără de rost.




Ţin să vă anunţ că inspiraţia nu a complotat cu mine astăzi... Dar vor urma mult mai bune, pe seară.

Praf de noi - I.




Un  Titanic şi jumătate ne despărţea, urmat de amintirile şi urletele umede, care începeau a-mi zgâria conştientul, la fel ca marmura ajunsă în ghearele pisicuţei vecinei mele de la 4. În sine, erau poate doar gândurile despărţirii. Mă privea din cer până în pământ... sau poate doar din creştetul căpuţului niţeluş pătrăţos până în umbra adidaşilor negri, vechi, ce stăteau cuminţi şi apropiaţi ca soldaţii pe solul nisipos, părând atât de rânced, dar bine măcar că şterşi de praf, aceasta fiind eu în propria-i epocă, variantă, viziune. Îi eram dragă, tare tare dragă. Se deplasează ca un senil disperat după pastila de Viagra, împins de Amalia, amanta dânsului, către mine, şi-mi şopteşte că ar vrea să nu plec mai niciodată. M-a simţit o dată plecată şi dispărută, întrebându-l când, în sfârşit. Mustăcea perfid, lua întrebarea ca fiind drept retorică, arătându-şi răzvrătirea şi schimbarea majoră prin agitaţia-i sufocantă, de-a dreptul iritantă, dar plăcută. Pentru că doar... era el, şi oricând putea construi o imagine agreabilă din tuş-hârtie, ori expresia feţei. Juca un teatru extraordinar, până la lacrimi. Şoptea cald, adânc, amoros, putea să-mi readucă zvâcnirile de gust dulceag, aromă clandestină şi privelişte învolburată. Mă imaginam, simţeam o altă eu împreună cu el, în preajma lui, deoarece avea magnifica putere de a mă modela precum un material proaspăt, de abia ajuns în mâinile lui dibace. Îl asemănam drept copilul isteţ, de neînlocuit, cu barba şubredă şi leneşă, iar el zâmbea cu un jumătate de colţ al gurii mici, arzânde pretutindeni şi pentru oricine. Contesta acest lucru mereu, ori de câte ori intram în subiect, îmi spunea că ele s-ar putea aprinde doar cu ajutorul meu... Îmi plăceau minciunile... Îi spuneam că mor de frică cu gândul la aceste cuvinte, sperând să nu fie aruncate doar pentru îndeplinirea scopurilor (care-or mai fi şi alea). Mă liniştea... în timp ce îşi tot sucea încheieturile mâinilor şi trosnea lungile, finele, pricepute degete probabil pofticioase, după cât gafa. Îi păsase de mine, mă îndrăgise cu ifosele din ultima oră, ştia şi simţea într-un timp că sunt departe, şi totuşi cu el, pentru el, iar de aceea rugâmintea-i aprigă era a mai petrece clipe de orice fel în urma celor cugetate cu voce tare, bune sau mai puţin bune.

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Rugăminte









Îţi ascult înmărmuria, cu suspin şi pleoapele închise
Închise de prea multă minciună, dezamăgire şi tristeţe
Învineţite de prea multe destăinuiri copleşite şi trăite
Cu dorul la o noapte precum erau cele dormite...
Cu lichidul epuizării, al frământării
Şi cu vorbe mai de dinainte gândite.


Îţi ador privirea calculată, capturată parcă,
Iubesc motivul pentru care încă-mi mai rămâi în posesie
Detest gândul la un nou început, la o nouă profesie
Aştept contestarea cu o posibilă incendiară fineţe
Nu mă alunga pentru sinceritatea mea, vreau să fiu a ta,
Pulsează-mi te rog o ultimă şoaptă.


Îţi ascult şoptirea pierdută, sceptică şi gotică, acromatică
Şoptire ce a fost odată îngheţată...
Şoptire ce acum cu desăvârşire-i îngropată.
Înţeleg mai bine iluziile şi Universul tău deodată,
Străpung lăcrimarea în mine, necondiţionată
Şi tot atăt de singură ştiu că voi fi, însetată, 'ncurajată...


Te simt ca şi când ai fi în mine, încercând să-mi dezlegi ceva
Dar ştim bine că tu nu mai eşti acelaşi individ paşnic
Eşti obscur, rămâi viu în mintea mea, probabil p-un tărâm amarnic
Dar tu pentru mine niciodată nu te-ai pleca la aşa ceva...
Şi cred că nici altcineva; mai du-te odată la ea
Până aici am putut asculta şi rămâi cu bine, fantezia mea!




Uneori, în viaţă, vin cârduri-cârduri, ca nişte rânduri-rânduri ce te fac să cazi. Unde anume porneşti apoi?



Spacebar-ul dintre paranoia şi dor.



Am început acest titlu al postului, după cum aţi observat, cu bine-ştiutul cuvânt, folosit oriunde în calculator, tastatură, internet. Dacă v-aţi întreba de ce, înseamnă că ar fi prea dificil pentru unii să gândească spre un mediu mvirtual... ori sunt într-o stare mai nepotrivită, ori orice altceva. Bun. În acest mediu virtual, pot spune că-mi fac de cap oricând nu pot dispune de alte necesităţi, indispensabilităţi-adică aproape mereu. Chiar îmi fac, deoarece în realitate nu pot comunica mare lucru, din cauza dezgustării şi nepăsării altora, care se exprimă prin diferite gafe sau pur şi simplu tăcere, o aprobare bleagă, plus că eu tind să fiu perfecţionistă când vine vorba de oameni, copii. Şi aşa, viaţa mea nu e din cale afară de plăcută, dar pot spune că-i doar şi doar interesantă. Posesorul o face mereu, bineînţeles, dar deocamdată nu-mi permit să mai agreez şi o altă persoană prin ea... ştiu eu, un prieten/ă, precum alţi superficiali îi deţin cu sutele (de mii), precum nişte simple hârtii colorate ce miros a victorie, dar odată cu ele dispar, puse deoparte ,,la saltea", respectiv, la loc de cinste sau mai bine-zis... lista ignoranţei. La o primejdie, reintroducem pseudo-prieteniile, ca să avem din ce alege şi sorta,  pentru rezerve, ,,ajutoare" şi eventual, o bere ori o cafea într-un bar de lux la o bârfă despre rezerve şi mult mai mult. Aşa este fiinţa umană, profitoare, fiecare pentru ea, dar când e vorba de ajutorul mâinii de o altă mână... lucrurile se fac ,,împreună", ,,cooperând". Cunosc zi de zi persoane în acest spaţiu nelimitat. Plăcute, mai puţin plăcute, cert este că rar găsesc ceva ce mi-ar putea fi pe plac. Şi încep să cred că găsesc un fel de atracţie în fiecare. Trecătoare sau adevărată. Dar până şi adevărul e trecător... totul este într-o continuă schimbare, profităm de descriere şi mediu doar de dragul şi încântarea situaţiei. De la vârste fragede, 10-11 anişori, am început să descopăr încet-încet tainele tehnologiei moderne. Nu în detaliu, sinceră să fiu, câteodată trebuie să ştii doar ce-i necesar. M-am ales cu un laptop pe care îl mai am şi acum; este al fratelui meu. E un hârb, dar e Acer şi-l iubesc! A fost trântit, urât, un simplu obiect pe care lumea şi-a măcinat neuronii, plus o tavă pe care se lua micul dejun şi mult râbnita şi dorita ţigaretă Kent. Nu am de gând să înlocuiesc minunăţia asta în vârstă de 8 ani, indiferent de prejudiciile pe care mi le-ar aduce. Iubesc şi sufăr... hehe. Cu toate că, nu mi-ar fi prins rău ceva nou, un laptop nou, care se deschide ca o carte, care nu merge ca o căruţă amărâtă trasă de cai obosiţi şi zgomotoşi. Poate înţelegeţi la ce mă refer. M-am cam întins şi nu mi-am spus ideea în sine... BUN.


 Scriu, cunosc, păstrez legătura, îl citesc, înţeleg de la distanţă, şi mă trezesc că după 6-7 luni mă ataşez într-un anume fel! Cursul nu se opreşte aici, din contră! Mă contrazic cu el, cert, nu mă mai înţeleg şi hotărâm de comun acord să luăm o pauză. Trec câteva ore şi nu pot sta fără semnele lui... Intru pe un chat (unde ne-am şi cunoscut), văd că este prezent dar absent pentru mine, şi aştept în zadar ceva, nici eu nemaiştiind ce. Buimăcită, observ că alţi clandestini virtuali mă abordează pentru o simplă discuţe, sau mai rău, phonesex (aşa stă treaba pe chaturile româneşti), eu bineînţeles evitând şi scăpând cu o iritare a retinei. Dau de unul care scrie ca el... Întreb dacă e A. Nu e A., cred că el face haz de necaz. Şi aşa... nu-i păsa... Aflu după încă 10 încercări din astea că mă înşel cu totul...
Diana: tu erai ăla de pe chat cu mai multe nickuri ce se dădea drept altcineva? Ce voiai să rezolvi?
A.: Nu stiu despre ce vorbesti
Diana: niciodată n-ai ştiut. Uite, am impresia că mă urmăreşti în tăcere
A.: Esti paranoica tu

Deh, am ţinut minte asta! A râs de mine. Doar pentru sinceritatea mea... recunosc, sunt penibilă. Nu ştiu câţi aţi înţeles ce am vrut să vă povestesc, da' ideea e că mie îmi este dor. Simt că trebuie să-i vorbesc. Este ciudat, prostesc, imatur, copilăresc, stupid, ESTE INTERNET, el este interesant, eu o copilă timidă şi visătoare. Sau, de fapt, el era...

Citate culese


,, Marile descoperiri pe suflet, pe suprafaţa planetei interioare sunt la îndemâna oricărui tânăr, iar dragostea este puntea cea mai directă către noi înşine. Iubind, începem să existăm cu adevărat. "
,,Niciun detergent nu poate scoate urmele de nemurire de pe o iubire adevărată."
,,Ce păcat că iubirea moare!" 
,,E greu să obţii o inimă de prieten, e foarte greu să o păstrezi şi aproape imposibil să o regăseşti."
,,Iubirea este singura pasiune care se plăteşte cu o monedă fabricată de ea însăşi."
,,Speranţa este ultima cămaşă a învinsului şi surâde durerii."
,,Fericirile sunt întotdeauna mărunte şi costisitoare, dar numai nenorocirile sunt gratuite şi imense."
,,Viaţa este o nutrire şi întreţinere de speranţe, de aducere a oamenilor din speranţă în speranţă, este unul din antidoturile cele mai bune împotriva otrăvirii nemulţumirii."
,,Nu trebuie să treci prin viaţă fără să laşi în urmă o lacrimă, o tresărire din câte ai avut pentru tot ce a părut frumos şi bun."
,,Din când în când, viaţa ne înmănează câte un superb buchet de necunoscute."
,,Fără dragoste, suntem orfani de toate. Fără pasiune, inteligenţa e moara de vânt spânzurată în vid."
,,Dă-mi omul care nu e sclavul pasiunii!"
,,Setea de nou a bărbatului a obligat femeia să fie schimbătoare."
,,Melancolia e grădina parfumată a gândirii, ce mai trebuie aerisită din când în când."
,,Două fericiri consecutive pot echivala cu o catastrofă."
,,Dragostea este ursită probabil din apa de mare, logodită deci cu setea lacomă."
,,Dacă ai să priveşti cu mai multă băgare de seamă, ai să vezi că pe chipul tău e mai multă lumină atunci când sufletul îşi iese din matcă."
,,Iubirile sunt de două feluri: trăite sau povestite."
,,Prima iubire are marea calitate de a nu fi a doua."
,,Fiecare este făuritorul propriului său destin-deci, cine are de ce spera, nu are de ce dispera."
,,Dacă nu vei lăsa tristeţea să pătrundă în sufletul tău, îşi va face cuib fericirea."
,,Păcat că prietenii adevăraţi nu pot fi adevăraţi până la capăt."

Când disperam, citeam, iar când voi plânge, vă asigur că voi scrie... Da' tot o nenorocită voi rămâne.

Cugetările unui smintit orb-adaptate de mine, bineînţeles



Cu gigantici paşi voiam să mă apropii către ea şi mici ochi ca de fondantă, sperând... Sperând să mă recunoască după decenii întregi, deşi nu prea am şanse, nu mă pot aştepta la asta; simt că nu mă mai doreşte, i-am pierit ca fiind un ,,bărbat provocare" din privirea-i sinceră, palidă, conturată ca din marmură, care tânjea cu fiecare zărire de peste strada veche, unde mă plimbam şi ea mă urmărea. Simţeam pe moment o transhumanţă deosebită, chiar inferioritate, numai la auzul prenumelui ei de un farmec aparte, sur. Îl purta asemeni ei, i se potrivea perfect, mai ales că întotdeauna era în ton cu o geantă grea, măricică, din piele de căprioară cu o inscripţie ciudăţică în limba rusă, dar ea, femeia în sine era minunată. Feminitatea din ea lipsea, şi chiar aşa, avea puterea minţii, a sufletului de femeie pentru a iubi, pentru a se îndrăgosti şi a transforma orice defect într-o calitate; denumeam acea fiinţă ,,carisma pură". Eram în stare să mă jertfesc în orice mod posibil ca să-i fiu pe plac, simţeam că strânsesem prea multă putere pe parcursul anilor, astfel încât să pot renunţa la orice mă înconjoară de cum îmi dă un semn clar şi hotărât, precum ea nu era mai niciodată. Puteam să stârpesc de pe pământurile româneşti orice cal blând şi arătos pentru blană, piele şi carne, încercam să escaladez orice munte din astă lume codificată pentru ,,comoara rece" din vârful parcă smerelnic, puteam să urc în nenumăratele trenuri uitate, neîngrijite, împotmolite, doar pentru a o căuta pe ea şi găsi, pentru destăinuiri, regrete... După ani, când ea plecase, absenţa ei, aerul mortuar din încăpere, începeau să mă pătrundă fără pic de milostenie. Prinsesem drag de ea, dar era prea tânără, era pură, mult şi mult prea sinceră. Eu, eram experimentat în orice domeniu al culturii, aveam tipărite în memorie şi viziune fel de fel de amintiri, experienţe, practici, frumoase ori repulsive, dar ea totuşi mică. Spuneam că-mi rămâne mică în ochi, orice ar fi făcut sau arătat mie vreodată. O plăceam, admiram, apreciam, dar nu-i arătam. Păstram cu sfinţenie silenţiozitatea. Rareori, în zile bune mă mai scăpam de nu eram cuprins cu amintirile mele legate de prima dragoste. Romanţa de când mă părăsise încă mai zvâcnea şi fetiţa ştia foarte bine; mi-era totuşi teamă să nu o pierd şi pe ea peste grei şi îndepărtaţi ani, deoarece suferea prea mult când observa zi de zi cât de tare mă doare despărţirea precedentă, ea era din cale-afară de pizmaşă. Mă iubea atât de mult în tăcere precum se şi descria, dar nu realizam. Îmi dădea mici tonuri, cum că m-ar plăcea într-un mod de nedescris, neluând-o bineînţeles în considerare pe atunci. Putea să verse kilolitri de lacrimi, să scrie ,,frumos" despre mine, despre pasiunile ei, natură, persoane speciale, aerul pe care seară de seară îl trăgea în piept cu o poftă debilă, să se plimbe necontenit în miez de noapte, dar nu în ultimul rând... să viseze momentele amoroase cu potrivitul, făcând orice lucru să pară dificil şi captivant pentru absolut oricine. N-o consideram o comoară, dar era în felul ei sfios şi modest. De abia acum realizez cam timid şi infam, că întotdeauna am poftit la ea, repetându-mi o singură structură adevărată (ca şi domnul Lefter cu ,,viceversa") ce m-a caracterizat tot timpul cât nu am acceptat-o, cât nu a fost lângă mine: prost. Un altul ar fi orb... iar un celălalt... ,,surd".

Hm, de ar gândi toţi ca mine! ...

Un biet pierdut în nostalgii



Blândul glas melancolic l-am ascultat,
Sinceritatea-ţi din ochii arămii am apreciat,

Bătaile vântului nemiloase şi neînţelese le-am îndurat,
Picurile ploilor de demult dintre noi le-am adunat...

Sentimente consumate s-au împrăştiat,
Pomeţii plini au explodat...

Spune-mi uşor unde-am greşit
Şi mai spune-mi dacă acum pot fi de compătimit.

Frânge-te nesfiită în braţele mele,
Ca mai apoi să te asamblez asemeni dorinţelor mele...

Lasă-te purtată pe valurile aşternuturilor flămânde de tine
Simte cum atingerile cu adevărat plăpânde pătrund prin tine...

În seara aceasta, tu însăţi, vei fi poemul meu cel suav
Şi iar, îţi cer... lasă-mă să-ţi fiu personajul legendar!

Zi de zi am să-ţi cer asta, iar în zadar voi aştepta,
Până când furtuna de tot ne va alunga.

Mai dă-mi o clipă, mai dă-mi o secundă
Ascultă-mi inhibarea din balada profundă...

Eşti frumoasă ca o muză, vie ca o pânză
Dar ce fel de pânză? Pictată chiar de mâinile fumurii,

Gândită de marii copii...
Mari copii precum tu ţi-ai dori, dragă Emily,

Simţită de Univers, plin foc de mânii,
Adorată de mine, un biet pierdut în nostalgii...


Asta a fost prima poezie din toată experienţa mea! Nu mi se pare importantă, deoarece am scris-o dintr-o joacă (îmi amintesc că pe melodia Arturo Sandoval-Emily), dar totuşi, n-o voi uita nicicând, şi doar pentru un ...lucru. Acum, vă înmânez melodia mea preferată!
Audiţie plăcută.

vineri, 27 ianuarie 2012

Impas neprevăzut.





Cunoşti senzaţia de încolţire? Şi nu a grâului, tu nu eşti cereală, nici eu nu sunt cereală. (mai bine eram...) Serios vorbind, senzaţia ca de încolţire a oii ce este ameninţată de lupi masivi, senzaţia de copil între puzderii de jucării diverse, colorate, chiţăitoare, aparent ieftine, dar care ascund poveşti, senzaţia de diabetic între tabăra legumelor, regimului strict şi tabăra zaharoaselor acadele şi însiropatelor torturi, numai decoraţiile fiind de ele; dar cel mai important, senzaţia de indecis între mai multe opţiuni. Opţiuni multe şi diverse, greşite ori corecte. De multe ori, eu însămi cel puţin, încep să mâ gândesc la ce simt. Să fac ce simt? Ce simt, este că ar trebui să-mi satisfac o dorinţă... şi nu o nevoie, o necesitate, căci am fost influenţată de anumite persoane şi anume, amicul meu Bogdan. Citez: ,,fă ce simţi că va fi bine!" Va fi oare rezultatul satisfacerii dorinţelor unul bun sau cum mă aştept? După asta, urmează alt citat cu care mă consult ori de câte ori trebuie să fac o alegere (niciodată spontană, chiar dacă cererea este): ,,nu confunda necesitatea cu dorinţa." Aceasta a grăit chiar doamna mea profesoară de tehnologică, pe care o apreciez şi stimez enorm, oricât de tare m-ar fi avut în antipatia dânsei (aşa-s eu, acord merite uneori fără să discern), deoarece zic eu, ştie cum să asculte, cum să tacă şi vorbească. Îmi spunea să profit de anii ce mi-au mai rămas, să investesc ceva solid, nişte concluzii. A deveni un ,,om mare" este o necesitate sau o dorinţă? Eu văd treaba că este împărţită în două. Vreau să fiu luminată odată, deşi unii zic că-i prea devreme. Cu nehotărârea şi neîncrederea am rezolvat momente ce ar fi trebuit să fie frumoase. Dar eu am evitat... Sunt o ipocrită. Eu am plăcut şi simpatizat, fiind evitată în sfârşit. La rândul meu (primul a fost), am evitat destăinuirea. La rândul lui, a evitat persoana-mi şi mă mai întreb de ce sunt respinsă. Din vina mea, desigur... Dar doar a mea? El ar fi putut să mă întrebe de ce, cum, unde şi când pentru a drămui situaţia, dar n-a făcut-o pentru că s-a dovedit laş. Iar eu nu judec, doar că gândesc un pic mai departe... Cel mai mult îmi place să fac asta! Eu renunţ, mă resemnez, precum am făcut şi-altădată. Dar, cu toate astea, tot nu voi înceta din a gândi către ce am de făcut! Va trebui ca mâine-dimineaţă să dau ochii pe geam, să mă-mbrac, să ies afară şi să mă bucur de lumină ori zăpadă. Ea se topeşte... eu rămân.

Proprietate ...pavată



Înainte de o linie, după un colţ de cărămidă,
Peste tot zăream arsură, cerându-mi-o sfios-napoi.
Mai rămăseseră ceasuri, privelişti puţine, femeia murdărită,
Un conştiincios, o văduvă mângâind un cotoi
Un efect, o apocalipsă puternic şi-amar gândită,
Nu ne luase-n calcul, era doar el şi surplusul de noii voi sau noi
Podoabă capilară smulsă, o armă de pânză nepotrivită...
Încercam să mă apropii de ea, surâzând cu toţii,
Începe gerul, începe fantasma cumplită, mai degrabă înnegrită...
Cărbunele devenise scrum, ea abur, eu stele, el burniţă
Persoana-mi dispera, încurajam posedată, încrucişând plopii
Aburul tăcea, era mascat, îngrozit şi totuşi... pornită
El se-nceţoşa, deţinea torţa solului, focul restului, fixă
Avansam, zbieram în tăcere şi mascam unele copii.
Dibuiam ca o ţepuşă, coseam imagini dintr-o materie cultivată
Pe el îl prind de sfârşit şi îi provoc sfârşit, apostând mirată
Nu-l mai provoc, aprind aburul întruchipat, e fericită mii!
Stropeşte din ochi, pătura abanos desprinde ca o adorată,
Se lasă, se înduplecă, nu capitulează, rămânând la fel de-ncordată
,,În adâncuri să mă vindeci, acum şi mâine", hipnotizant ea şoptii...

Poate înţelegeţi, poate nu. Unele sentimente rimate (şi nu versuri) sunt fără de sens pentru UNII, iar alţii se regăsesc în ele. Asta, din fericire.

O scrisoare către el...



Încă o dată ţi-o scriu. Dacă trebuie, mă voi şi repeta. Te voi urmări. Necesar de va fi, ţi-o voi şopti. O voi rescrie, reîmbunătăţi. Voi ajunge mai bună la scris sau mai înţeleasă de mintea şi sufletul tău? Spune-mi ce ar trebui să ajung dacă aş face chiar asta şi chiar mai mult pentru tine, tu ce eşti doar un personaj arogant şi select de pretenţios, nepătruns de strop de modestie. N-aş vrea ca tot ce spun, simt şi transmit ţie să devină doar un apel nepreluat datorită suburbiei în care te afli, datorită schelei lungi... ce desparte realitatea de visul în care nici nu te găseşti, dar pe care tu eşti prezent, înţepenit de frică, teamă şi dezgust. Trezeşte-te odată din toată iluzia asta plăcut de credibilă! De ce teamă? Un nou eşec? Tu spuneai că eşecul te face mai bun, dar îţi aduce teamă în plus şi nu o experienţă de admirat. Te face un mai bun temător depresiv, senil cu timpul, neputând sau nevrând să înţelegi ceea ce eu şi numai eu vreau de la tine. Dezgustare? Tot eşecul este de vină? Sau oglinda în care eşti reflectat ori de câte ori te priveşti ca un om mare ce eşti în zorii zilei plictisit, la amiază cu instrumentul acela în mână, parcă sculptat ce emite sunete minunate, improvizate, şi în amurg cu... altceva în mână, dar total extenuat, neschimbat, mândrindu-te cu fizicul inutil şi-aşa plăcut de nimeni, excepţia fiind doar eu care dovedesc contrariul, neobservând scârba şi superficialitatea din înăuntrul tău adânc cu care tratezi oamenii din jur. Şi nu doar oamenii, dar ,,animalele atrăgătoare cu perechi rubensiene" care te admiră şi nu realizează ce fel de tiran eşti tu, le induci în eroare de fiecare dată, şi iar tot nu se trezesc niciodată la ceva mai real. Pot visa mai departe la cine eşti tu, în loc să te cunosc? Dacă te-aş cunoaşte într-adevăr, mai sus de schela pomenită mai devreme, probabil că voi fi chiar dezamăgită precum ultimele şase. Şi nu din cauza ta. Din a mea, pentru că era plăcut să mi te imaginez altfel decât eşti şi nu ar fi corect. Cred doar că nişte priviri ar fi suficiente, chiar mai mult decât suficiente pentru a găsi răspunsul la întrebările mele. Ar fi prea repede ca din prima să ţi le interpretez, mai întâi ar trebui să te cunosc foarte bine. Dar cum niciodată nu vei şti pe nimeni în lume mai bine decât pe tine, pe propria-ţi persoană, în zadar ai sta să descifrezi personalitatea individului. Aşa că, tot la egal ar fi situaţiile; vreau să te descopăr. Mă înnebuneşte felul tău de a fi, neinteresant şi totuşi atractiv. Există unele puncte sensibile care te-ar putea da de gol, iar dacă le ştiu, ştiu răspunsul, ştiu o ipoteză, o bază, o persoană în plus, ştiu cine eşti. Şi acum simt că ştiu cine eşti, dar nu ce anume eşti. Ştiu doar că eşti unul dintre cei 0 bărbaţi, adică singurul fără prea multe cuvinte, care mi-a atras atenţia de când te-am întâlnit şi până azi. Voi trăi în boala, în dorinţa mea de a te descoperi ca pe un cadou nefast, timidă şi solitară, dar cu un răspuns la întrebarea ce ar fi fost retorică: ,, Ce anume semnifici pentru mine? ", iar răspunsul... ,, O legendă."
                                                            Cu gândul departe, dar nu la tine şi mint,
                                                                                               ABCDEF. (nu mă semnez! N-am simţit asta -cică-. Public pentru posibilele îndrăgostite :)...) 


Mint din nou?! Am simţit, că d-aia am scris, normal. Scriu ce simt. Dar ascunsa poveste în sine, nu am trăit-o. Ah, da, am simţit inspiraţia! Asta era... ca să vedeţi.

Tu ce simţi când eşti îndrăgostit?

Adolescenţa. O etapă complexă? - material publicat în revista şcolii


Să fie oare această perioadă a pubertăţii, a schimbărilor radicale sau mai puţin complicate la nivel psihic şi fizic, numită adolescenţă, o etapă complexă?
 Din punctul de vedere al multora, se spune că această etapă este una dintre cele mai frumoase! Tind să le dau dreptate în anumite cazuri, dar în altele nu menţin afirmaţia. Fiecare adolescent are dreptul să aleagă un drum, poate aborda propriul său stil de a trăi momentele şi clipele ce vor urma, iar de aceea nu trebuie generalizat întocmai. Marea majoritate a adolescenţilor transformă lucrul acesta ce li se întâmplă, într-o adevărată dramă, dar nu este totuşi aşa precum văd ei situaţiile, în alb-negru. Când spun asta, nu includ persoanele cu probleme de familie sau nevindecabile, boli grave, etc.; aceia sunt demni de compătimit.
 În adolescenţă trăieşti cu adevărat anii! Atunci prinzi cele mai multe momente din viaţă în care realizezi cu adevărat că există lucruri foarte importante care necesită studiat, timp şi de ce nu, pasiune. Atunci îţi descoperi talentele, ţi le conturezi dacă doreşti să mergi mai departe, îţi formezi o oglindă, o personalitate care multora din păcate le pică greu dacă nu ştiu să o ,,folosească", te auto-educi prin depistarea defectelor şi calităţilor oamenilor, chiar şi prin cunoaşterea de experienţe, schimb dacă s-au ivit.
Adolescentul este de obicei tulburat, confuz, mai sensibil decât de obicei, irascibil şi visător, uşor euforic uneori. Stările acestea pot avea un mare impact asupra lui, stârnind de îndată mici, mari conflicte, ori imprevizibile divergenţe. Când acestea nu sunt rezolvate pe deplin, cel în cauză începe să se macine, să se adâncească în probleme, dispărând foarte uşor încrederea în sine, apărând frustrările, complexele, emotivitatea excesivă, problemele în comunicarea directă, introvertirea, etc. Persoanele aflate în astfel de neînţelegeri, pot degenera din nefericire dacă nu au parte de sprijin moral, sfaturi înţelepte, diverse prietenii, astfel încât să se armonizeze pentru a socializa mai departe în comunitate. În prezent, fiecare îşi construieşte viitorul! Tot cu apariţia toanelor adolescentine se îndepărtează mai mult copilăria, trec anii tot mai alert, cu fiecare devenind mai maturi, mai responsabili şi conştienţi. Unii dintre adolescenţi pot realiza faptul că s-au dus clipele absolut de frumoase de odinioară, aproape perfecte, zâmbetele fără scop, cariile supărătoare din pricina munţilor de dulciuri, lacrimile împraştiate pe obrajii fini, aduse de durerile căzăturilor din parc pe asfaltul rece şi neprietenos, unde copiii zburdalnici alergau în tălpile goale ori în papuceii viu-coloraţi, lipsiţi de gânduri aiurite, de grija zilelor ce vor urma, protejaţi şi inocenţi alături de prietenii lor jucăuşi, animăluţe cât şi mulţi alţi copii năzdrăvani, înconjuraţi de marile lor familii iubitoare. Pot realiza cu părere de rău toate acestea, dar optimişti în privinţa a ce îi vor aştepta. Probabil asemeni vor face şi pe la majorat, de aceea fiecare clipă trebuie gândită, trăită şi simţită pentru a nu regreta, căci timpul nu se mai întoarce.
                                                                                                        de Z. Diana, 
                                                                                                                   clasa a VIII-a B.

Eeeei bine, pentru eseul ăsta mediocru (dar extraordinar pentru unii cu accent pe ,,pentru unii"), nu am primit nicio apreciere cum alţii din colectivul meu au primit... Măcar de-ar fi avut materiale originale şi nu preluate de pe net, mai ziceam, că or fi mai şmechere decât al meu. Da' aşa, când nu gândeşti deloc şi rezolvi totul cu un clic, primeşti recompense. Iar când eşti ,,prost" şi gândeşti, dai tot ce e mai bun din tine, încerci să te remarci şi să fii bun, eşti descurajat. Cauza? Nepăsare, indiferenţă! Sunt mulţumită că măcar a fost acceptat de redacţie materialul şi nu au stat ăia să-mi corecteze posibilele greşeli gramaticale cum au făcut cu alţii şi pe lângă asta, am scris pentru mine-n primul rând, şi pentru orbii mei ,,camarazi". Sper că nu în zadar.
Întrebare: Ai încercat vreodată să te schimbi în bine sau să atingi absurda perfecţiune?


Dramă... Infern...


Drama începe cu un gând, o faptă, un început, un motiv, un om. Infernul se manifestă aşternându-se în tăcerea ce dăinuie într-un mod necunoscut şi pervers, niciodată putând fi ezitat sau descoperit din pricina locului sumbru ...

-

Zâmbet la răsărit de soare, nepăsare, neînţelegeri, deznodământuri, durere, certuri, geamăt istovitor, oboseală, ameţeală, cer albastru, Univers întunecat, lumină, necunoştinţă, cuvinte, inconştienţă, uşă de lemn veche, acasă, pat, aromă închisă, teamă de sine, declaraţii, luminiţa palidă, simfonie de ,,Doamna Toamnă", confuzie, poezie, adevăr, lacrimi in amurg, somn adânc. Gânduri, negru, şi mai negru, lumină puternică, ceaţă, plânset, cuvinte, părere de rau, adeverire. Tremur, fior, ură, dorinţă, fantezie, suspin, regret, depresivitate, lacrimi, gust amărui, cântec, parfum ieftin, pat, bătăi în geam, frunze presate arămii, nuci vechi, vază, flori ofilite si întunecate, rigiditate, umezeală, răcoare, căldură, melancolie, mucegai, tristeţe, privare, îndepărtare, miros de noiembrie, pian, fotografii vechi, fulgere, tablou prăfuit, uitat, picături hotărâte de apă, rânjet, ceaţă, pânză de păianjen, neputinţă, durere, panică, nesăbuinţă, durere atroce, plăcere, lascivitate, poem, linişte, oglindă spartă, obraji palizi, chip învineţit, figură excentrică, izbucnire, cuvinte, regrete, agitaţie psihomotorie, luptă, sentimente ucigătoare, cutremur, ultimul orgasm, ultimul geamăt, ultimul creion rămas fără vârf, ultima lamă consumată, ultima pagină de jurnal terorizată, ultimul cuvânt, ultimul clipit, ultimul scrum, ultimul pahar de tărie, ultima suflare, ultima bătaie de inimă, puls pe terminate, ultima mişcare, lucruri încă nedescoperite,  închis pentru o infinitate şi nu mai multe, sfârşitul...........ABISUL...........

-..cam asta simt..-             Întrebare: Cam pe cine ai dori să distrugi, în ce fel şi pentru ce?



Vremea pentru o mică destăinuire:

Câteodată, simt nevoia cruntă de evaporare. Ori doar refugiere... Oriunde aş merge, întâlnesc neplăceri. Mă învăţ, odată cu vârsta devin irascibilă şi tot mai irascibilă. Când paharul se umple, inund încăperea, iar indivizii se complac în valuri, în tsunamiuri şi spume clare. Pentru mine, sunt tulbure; indivizii ăştia, trag mult prea repede concluziile, iar eu mă cunosc cel mai bine. Eu, tulbură fiind, nu aştept răspunsurile întrebărilor ce mi le pun. Nu mă pot criza în tăcere, m-aş simţi mult prea protejată. Eram protejată, începutul meu este exteriorizarea. Din păcate, nu e pozitivă din punct de vedere psihic.Dar cui i-ar păsa? Cine m-ar întreba dacă sunt bine, mă simt în regulă, duc dorul unor braţe protectoare şi înţelegătoare sau dacă am nevoie de ceva anume? Şi de m-ar întreba, nu ar înţelege răspunsul. Populaţia diversă ce o întâlnesc la fiecare pas, devine tot mai aprigă. N-o înţeleg, nu mă vor înţelege. Nici măcar nu se străduiesc, nu reacţionează. Eu am început să înţeleg...
TURMA rămâne turmă, precum prostul rămâne prost şi eu tot eu, trecută prin etapele schimbărilor. Grupurile mici sau mari de adolescenţi inconştienţi şi de o natură visătoare absolut greţoasă, cu tentative venite parcă din versurile manelarilor, muzica dată la maxim-ceea ce nu ar fi corect; pot asculta muzică în propria lor intimitate (nu mai zic că-i iritantă, gusturile în materie de muzică nu le observ discutabile), limbajul întortocheat, incoerent, aparent ,,şmecher", dar inutil şi guma de mestecat sub formă de baloane mari, cu râsete de măgăruşi mult prea plictisiţi din pricina analogiei balon de Orbit-prezervativ, şi pătrunşi de gustul seminţelor consumate într-un fel sictirit, crezându-se în Raiul Cojilor ori construindu-l. Cum să nu polueze? Imaginea e degradantă şi de neperceput. Eu una, aşa o văd, deoarece nu mă compar nicio secundă cu ce am descris. Poate şi voi. Am văzut cu ochii mei destule, am făcut cu ei pacturi şi încercasem să îi schimb. Ei nu înţeleg noţiunile de ,,ceva nou", ,,diferit" sau ,,nu, mulţumesc". Vă asigur că sunt în stare de mult mai puţin. Nu mă superiorizez, doar că toţi idioţii ce fac parte din fel şi fel... ori oameni cu principii, prejudecăţi, denumesc -ciudată- specia ce le este antonimă, şi e deranjant să nu poţi schimba gândirea sau să-i faci să gândească puţin mai mult logic!
Ignoranţa părinţilor acaparaţi de tehnologie sau problemele monotone îi transformă pe proprii lor copii în sclavii conceptelor scornite de nu ştiu cine. Ori, întemeietorii conceptelor care nu duc la nimic bun/benefic, din cauza influenţelor nefaste. Părinţii nu mai cunosc sensul cuvântului absolut sfânt ,,protecţie". Protejarea igienii, sfaturilor bune, protecţia în sex (după maturizare; copiii nu fac sex), protejarea spirituală, familială, etc.
Mereu indiferenţă, nepăsare, o lehamite desăvârşită, întâlnite în toate cazurile şi tipurile de oameni. Nu contează vârsta, iar eu mă tem că nici măcar obicei nu va mai fi! Ci un mod de viaţă. Obiceiul se corectează, modul de viaţă...?!?! Sper să nu mă pierd (nu în turme, sunt prea multe dar eu sunt imbatabilă din fericire), adică de fapt să nu-mi pierd capul de tot. Am ajuns să mă rog de o persoană cu care nu vorbesc mai nimic o zi întreagă, să mă mai lase încă o zi acasă, la căldură, cu gândurile mele -plângând în şiroaie numai unul şi unul- şi departe de jungla ce se numeşte şcoală; nu mă mai pot strădui să socializez, a devenit din ce în ce mai greu de acceptat, profesorii nici nu mai ştiu ce spun, peste 5 luni am examene, colectivul este critic şi superficial, iar eu foarte sufletistă, păsătoare, dar într-un fel amorţită şi învinsă... De luni, îmi reîncep activitatea. Ziua de ieri, joi, şi cea de astăzi, vineri, mi-au ajuns. Şi totuşi... am încercat să explic, şi mi s-a recomandat o vizită la psihiatru (nu am aberat mai mult decât aici).
Întrebare: Eu sunt la fel şi mă adâncesc în iluzii? Lumea e chiar atât de ilogică? Uneori, regret că pot conştientiza multe, fără a primi vreo apreciere sau aprobare sinceră.

Plecare...


Fiinţa pustie din mine răsare la o primă strigare,
Se retrage din dorinţa de neafirmare,
Răsare la strigătele tale,
Împietreşte la ordinele din suspinare...  

Surâzi c-o proprie ştrengare,
Aduci puţină fericire în lumea-mi mare.
Intuiţia te poartă-n convoi,
Eu mă tot dau înapoi...

Ştii că sunt o umilă întrebare,
Pentru tine, pentru Soare,
Pentru astre, pentru ele,
Nu corespund voinţelor mele!

Aduci cu tine-o inhibare, dar îmi prieşte oare?
Tot atât de fermă în cuvinte, precum şi-n minte?
Tot atât de fină şi sublimă, într-o splendoare?
Mult mai superioară mie, asta da miarare.

[...]

Am poposi la o amăgire,
Chiar şi la o epuizare,
Ţi-aş recita zi, noapte-n zare,
Iar tu mi-ai adora posibila şovăire.

Şi ne-am promite de-ndată unul altuia,
Gândire, iubire profundă, eternă,
Chiar şi de departe...
Iar tu-mi vei promite că nu vei uita baladele cântate!

M-aş arăta puţin mai mult neafectată,
Am mai cânta uşor de plecare,
Cerşind corbului îndurare,
Tu sfârşind printr-o povaţă.

Pe ultima sută de metri şi strofă,
Cu tine bine-ar mai fi...
N-aş vrea a pleca, da' pupă-mă, nu te sfiii,
Te sfieşti chiar acum, când gata de plecare sunt?


Nu, nu e poezie. Sunt sentimente chinuinde, cât de cât rimate.
Şi... te-ai întoarce undeva? Unde? De ce? Ai pleca undeva... departe, departe?