duminică, 9 decembrie 2012

Frenezie


Din mers, prin ploaie, ma clatin impreuna cu copacii, cu coroanele lor ca intr-un ritual al vinului si mozaicului... printr-o culoare plina de fulger…si ma alint cu crengile din care se scurg picuri, sau se lipesc in jos de ele, crengile batute de esenta de anotimp prelungit. Viata prelungita, inspiratie fericita, oameni cu umbrele. Umbrela mea este invechita, ca o palarie din portocala, cu felii rosii si negre… e plata… o urasc… IMI VREAU PLOAIA, apa sfanta. Neantul e sfant. E singurul lucru sfant, despre care pot spune ca reprezinta sfintenie si astfel o accept totodata, fara denigrare sau ironizare. Umbrela e malefica.. imi impune sa ma feresc de ceea ce este sfant. Vezi cata nedreptate? Pe sfintenia asta o vezi.. o simti.. de ce? Eu nu ma voi feri de ceea ce simt. Ploaia poate fi a mea si nu imi va face rau, niciodata.. Iar de balariile, numite oameni, nu ma voi sfii ca port obiectul lor anost in mana, printr-aceasta ploaie, pe care, prin logica lor, ar trebui sa-l venerez. Oameni tristi, nu mai stiu ce este natura... ca si cand ar fi stiut vreodata... !

sâmbătă, 8 decembrie 2012

sunt artistul -


Sunt artistul pacii mele,
sunt artistul putinelor strazi pe care picioarele mele le-a colindat
sunt artistul sclipirii de moment,
sunt artistul lumii mortuare din inauntrul meu,
sunt artistul mintii mele,
sunt artistul sosiei mele...
sunt artistul apei in care ma scald,
dar, mai degraba sunt artistul perceperii mele, in degradare...

vineri, 7 decembrie 2012

Intr-o seara cu muzica...

...un individ se apropie de mine si intreaba:
- De ce atat de fugitiv, mersul tau?
- Nu e fugitiv, muzica din castile astea noi ma ghideaza, ma savarsesc cu atitudine. E trecator si interesant.
- De ce singura?
- Sunt eu si asfaltul. Nu ma simt singura. Umbra ma cam inseala.
- ...incotro?
- Nu vezi? In plina lume. Eu de la un timp chiar fug de lume, in lume...

joi, 6 decembrie 2012

Resemnare în regret

Acum, în plină istorisire a genelor ude,
nu mai poţi vedea cântând, pe vârfuri palide,
de copil, în suburbia exteriorului, o peşteră liberă
colorată, plină de alţii, ştearsă şi singură
când împrăştiam frumuseţe trecătoare
asta-nsemnând fericirea la fel de mergândă,
umil sentiment de neîntoarcere plăpândă.
Acum, mă înţeleg doar ca o pană de apus,
halucinând cu o rămăşiţă de speranţă
a noilor scrieri cu privire la excesul de tăcere
dintre două crengi efemere născute din trunchi,
în neştiinţa urmării rămânând cu obiecte de tezaur,
infantil sigiliu de buze roşcate naturale
ca geantă tăcută
şi fir îmbelşugat, de păr de aur puternic
semnalând un matinal, lung si plin de salivă fum...
De ardoarea urii tale, astăzi gust muzicalitate
şi plâng din toate plaiurile
şi doar azi nu mi se mai întâmplă să mai plâng
la filme de prisos dulci, căci realizai!
în fiecare zi jucam câte unul...
Filmul de ieri, s-a sfârşit cu devenirea ta, o floare a cerului,
o trădare din dezinvoltură.
Trădare-mi oferi.
Aidoma blamării ochilor nepăsători, de pisică,
stând în umbra strălucirii şerpuite
ca dinaintea împerecherii iubirii
cu un seism pervertit de prezenţa şi nedescrierea neantului.

luni, 3 decembrie 2012

Putina amagire

As vrea sa imi fie dor de oamenii, ce au fost in viata, si dragi mie... Aceasta suna ca un o scena dintr-un act mincinos si neterminat; am timp destul sa o joc si stapanesc, intr-un sfarsit. Oare asta e depresia? Dorinta  receptata pentru ceva... ce ti se impune prin ceilalti. Printr-o analogie teoretica, depresia s-ar regasi in situatia gandita.
Mizeriile din jurul meu ma fac sa vreau asta, poate pentru ca si eu sunt una dintre ele. Ravnesc sa doresc si eu asa cuiva, si uite cum sirul tot nu se dezbina. Terra nu merita asa ceva, ma gandesc eu. Expun asta ca si cu sirul de relativitati. Acelea macar par naturale. Ma simt foarte rau cand cineva ma intreaba de ce nu imi este dor de bunica, cum pot sa nu vars lacrimi un anumit timp si ce fenomen este acela-n care asculti muzica imediat dupa sfarsirea unei povesti. De ce nu mi-e dor de tata, de ce nu le arat lor asta... Am lacune in privintele intrebatorilor care tind sa interogheze cu un aer de ,,fauritori ai turmelor'', si anume de ce i-ar afecta sentimentele mele sau cum spun ei, indiferenta mea, dar mai ales cu ce?! Simt nevoia sa mint, simt nevoia sa simt totul uneori. Mi-arat ca oamenii sunt particule nemuritoare si infinite prin dorinte si nimicuri. Culmea, in contextul asta, lor merita sa li se atribuie in discutie ,,nimicuri''! Dar, de fapt, pentru mine nu exista nimicuri... caci orice poate sa-ti faca viata mai frumoasa, mai placuta, adica mai cum iti propui tu insuti. Totul conteaza. Dar exact NIMIC pentru ei. Cum spunea si unul in seara asta, pentru ei conteaza viteza. Si la ce bun viteza daca nimic nu se diferentiaza? Ca o cursa de licurici. Se intrec intre ei, dar nu isi dau seama ca lumineaza la fel. Eh, alta poveste si-n natura, ea mereu e cuprinzatoare. Poate unul dintre licurici ajuta c-o lumina mai poetica spre Sud doar pentru atmosfera, iar celalalt emana cu vointa, pentru scop, iluminarea filelor pentru un nebun ce citeste sub stejar.
Ei cred ca nu tanjesc dupa imbratisarile acelea scrantite, de om bolnav, pe care tata mi le oferea cand mama facea naveta Iad-Bucuresti... Cand ma intampina in usa, de fapt o intampina pe mama, si eu ma piteam -desi eram prea mare, ma observam sub silueta potrivita a mamei- in spatele ei. Poate imi observa manutele mici pe conturul fustei si realiza ca i-a sosit copilul cu ,,ochi albastri'' (erau d-un verde in toata regula), pe care il denigra cat a fost nou-nascut, sau ca soneria suna mai nevrotic ca niciodata sau ...decat ultima oara de cand nu fusese mama, de sambata. Imi placea sa apas pe butonul negru. Nu stiu daca se bucura, in psihoza lui. Nu stiu ce si cum insemna pentru el bucuria. Dar stiu ca in bratele lui parca subtiorii ma dureau... avea maini mari, puternice, le simteai groase, dar le priveai subtiri, si lungi.
NU contest, fie ca ei! Nu ii simt lipsa tatalui, dar mi-e dor de el, pentru ca as vrea sa-i vorbesc, sa-mi vorbeasca. Chiar si despre ocultism, nu mi-ar prinde degeaba niste informatie. Nu plang mult la inmormantari, iar pentru cei mai putin cunoscuti, soptesc un oarecare ,,Regret...''. Nu stiu daca ei cred ca nu-mi pasa de astfel de curiozitati, ei nu stiu CE A INSEMNAT FAMILIA MEA si ce drame a cuprins. Si nici nu pot spune ca exista dragoste parentala... Nu exista parinte nesuferind, sau care sa nu ramana fara ,,placerea'' asta de experienta. Cum ar fi sa va spun ,,mi-as dori sa fiu sensibila''?

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Îngândurare


Când vei dori, - cărunta mea posesie !
Şi iubit prin cuvinte şi laolaltă gesturi -
Să consimţi nişte lemne liniştite
Şi–o poetică boare îmblânzită
A vietăţilor, - cărora tot blând, vopseaua le-a decedat
Odată cu străluciri şi ape sincere,
Pierdute într-o zăminteală de curcubeu,
Rămase apreciate cam cât ,,ierbile de drum’’,
Şi-ncă de un bun drum-
Atârnând ca şi în bolţi strident de tăioase,
Negre degete de vrajă.
Poate ele, rupte din violare a frumuseţii,
Prin simplism, frunzele,
Ca stele conturate în pânză de corabie…
Doar să vrei ca astă boare, peste ele a cânta,
Să te adoarmă stropit de timp,
În recea simfonie ...de clasicism întarziat,
În pline faceri de cunună, iar
Virtutea elixirului crud de verde
Este că ne va chema
Într-această cunună
A tainicului nespus,
Sentiment consacrat în plină padure...
Suflare puternică a cumpănei sufletului
Nearătat unui păcat al cărnii neprofunde,
Şi-ascultat de noi, doi tineri îmbătrâniţi,
...dragul meu cărunt apus... !
Uimirea-i că am fost singuri în lemnoasele
Pline de linişte
Şi-un cufăr contemplant
Arătător de cale
Ne-a cuvenit dulcea amintire a cununei...