Norocoasa de Ghazel...

,,Părea din somn că m-am trezit şi te-am văzut pe patu-mi,
Boţind cerşaful meu cel alb cu mâna ta gentilă;
...
Şi sânii tăi s-au eliberat  de-a hainei crudă silă''.

Femeia din mine, care sper - minune - să nu se asemene celorlalte niciodată, visează la un poet ce pleacă atunci când trebuie, cu ploaia, cu fulgerul... Şi revine cu ciripit.
Copila din mine, care sper să nu fugă niciodată - care se înfăţişează pe porţiunea de chip şi accentuează dimineaţa, ca într-un fosforescent al ierbii, ea, ea ar vrea să precipiteze mereu cu gheaţă, sub şi peste cele două trupuri. Peste al ei... Şi peste cel ce aparţine ei.
 

Cică ceva nou.

Astăzi am învăţat ceva nou... Viaţa e profesorul, iar noi suntem elevii. Uneori elevii devin profesori între ei, schimburi de cunoştinţe... bileţele de noapte, cine la restaurantul hotelului şi cafeluţe stranii venite la pachet cu gafe şi complezenţe! Ma întâlnesc cu cineva care-mi spune să fiu mai prudentă în datul cu părerea pe internet, fiindcă în realitate aş fi ,,varză''. Da, recunosc, aş fi varză, deoarece par dislexică şi sunt complexată, timidă la maxim, frustrată, lucruri ce vor înceta a mai fi prezente începând cu întâi aprilie. Promit. Şi am să pot înfrunta orice răutate din enigmatica asta de clepsidră numită societate, care se scurge şi devine plină când te astepţi mai puţin; întâmpini vizitatori, musafiri nepoftiţi pe care nu tinzi să îi agreezi, dar începi uşor-uşor să descoperi mentalităţile, calităţile, chiar de ţi se pare patetic, penibil şi copilăresc; pe viitor îi vei mulţumi Divinităţii care pentru mine există şi nu în variante ştiinţifico-fantastice, bisericuţe şi mânăstiri în lung-lat, ci doar în cutiuţa ticăitoare dominată de encefal pe care superficial şi fără de teorie o numim suflet. Înveţi ce să spui, ce să nu spui dar asta în cazul realiştilor, care pot conştientiza şi pune în practică logica, ceea ce printre generaţiile mai tinere nu găseşti zilnic. Când tristeţea te cuprinde, apelezi la prieteni. ,,Prietenul la nevoie se cunoaşte.'' Prietenul la biştari se cunoaşte. La bere. La femei... La scrum, dar niciodată la nevoie. Am văzut exemple. Le-am luat ca exemple ,,din cuşca mea'', că dacă erau generalităţi şi adevărate exemple, ofeream ceva mai realist, mai puţin tâmpesc. Bun. Colegii clasei mele. Nu judec, dar sunt foarte răutăcioşi, ipocriţi şi stupizi. Nicio excepţie din treizeci de copchii, niciuna! Toţi o apă şi-un pământ, toţi pe acelaşi ,,regim democratic''. Sper să nu irite ghilimelele, sunt eu mai înghilimată. (sau metaforică) Regimul ăla democratic presupune schimbarea gândirii pe anotimpuri. Azi, e soare, te pupă în fund şi idei; mâine, e ploaie, te udă şi tună, electrocutează, desconsideră. Sunt nehotărâţi, dar nici asta nu cred că realizează. Recunosc, învârteala asta în jurul cozii e enervantă, oscilantă. Copilaşi cu multe feţe. Unu' îmi zicea să mă mir de-ntâlnesc om c-o faţă. Dar nu intru-n detalii, o dau în eul epic şi liric! Eu una, n-aş putea deveni profesor. Atât zic. Atât ZIC! Ideea-i că, niciunul nu este bun cu adevărat, de-ar exista şi înţeles exact, perfect, adevărat pentru ăst cuvânt, substantiv comun, simplu, număr singular. De era plural, acelaşi drac. Indiferent... Într-o gaşcă, prietenii se adună numai seara. Frustrant. N-am de gând să-mi fac prieteni. N-am de gând să mă dezamăgesc, să fiu dezamăgită, să cred ce nu cred, să am încredere în intruşi. Dar e frumos totuşi, să priveşti de la depărtare ...acele nebune, rebeliunile-reuniunile.

...

Începe cu F (deşi nu e substantiv propriu, e foarte comun încă!) şi se termină în a. Da.
M-am lămurit. Încă o dată.
Iubeşti MURDAR de prost, mitologico! Iubiţi murdar de prost, mitologicelor!

Nuvelă - Două loturi, de I. L. Caragiale

  

Nuvela este o specie literară ce aparţine genului epic, de dimensiuni aproximative, medii, repartizată între roman şi schiţă, cu un fir narativ, un număr relativ mic de personaje, având o obiectivitate sporită şi prezenţa modurilor de expunere: dialogul îmbinat cu descrierea şi naraţiunea.
   În creaţia literară ,,Două loturi'' de I. L. Caragiale, autorul îmbină dramatismul cu umorul negru într-o manieră prin care acesta îşi exprimă sentimentele în mod indirect, punând accent pe anumite personaje, iar în acest caz şi această întâmplare, este prezentat principalul subiect care se învârte în jurul acţiunilor şi totodată se centrează în respectivele, domnul Lefter Popescu.
   În primul rând, prin pseudonimul ,,Lefter'', se deduce adevăratul prenume al celui fără de noroc şi bani: Eleutheriu Popescu. Întâmplarea lui are la îndemână o portiţă clară şi simplă de scăpare: cumpărarea unor bilete de loterie, îndemnat chiar de un domn ce vindea aşa-zisele hârtii magice pentru a-şi face reclamă, cu care, să joace la loterie. Cumpărate cu preţul unui împrumut la prietenul său - domnul Pandele, Popescu mai are doar speranţa, obsesia şi voinţa de a câştiga marele lot. Personajul are momente de bucurie, dar şi o revelaţie. Ajuns acasă, descoperă prin soţia lui, doamna Popescu, că biletele din jacheta cenuşie au fost luate odată cu aceasta. Mai apoi, se află că jacheta a fost dată unor chivuţe în schimbul unor farfurii. Isteria şi înfăţişarea unui sfârşit al pământului fără bilete, îl împing pe Lefter să spargă toate farfuriile căpătate şi să apeleze la forţele de ordine pentru a merge la locuinţa chivuţelor cu pricina. Acolo, femeile au fost acuzate de dispariţia biletelor de loterie. În ciuda marelui scandal, se mai arată încă o dată ghinionul şi ,,ceasul fatidic'' al domnului Lefter Popescu, nimic nemaiputându-se rezolva. Într-un sfârşit, biletele de loterie sunt găsite, crezând că şi fericirea odată cu ele. Pentru câteva momente, aşa a fost. Arătându-se câştigător şi împlinit, încrezător chiar, Lefter îşi dă demisia, declarând că nu mai este falit, ci Eleutheriu Popescu, fapt văzut din scrisoarea către şeful lui cu demisia. În obsesia ciudat de controversată şi grăbită a câştigătorului, acesta se îndreaptă către loterie cu preţioasele dovezi de câştig. Pe loc, controlate fiind, numerele domnului Popescu nu corespund cu loteria potrivită; aceasta reprezentase momentul în care chiar el devenise frenetic, într-adevăr falit, fără bani, serviciu şi linişte. Mândria lui Lefter se transformase în dramă şi chin, realizând după un lung contradictoriu că întâmplarea fusese viceversa. Orbit de ciudă şi suspin, îşi ia seama, se conformează şi rămâne distrus, pronunţând în repetate rânduri cuvântul ,,viceversa''.
   În al doilea rând, personajul care ilustrează şi întâmplări mai realiste din viaţa de zi cu zi, este caracterizat în trei moduri: autocaracterizat, caracterizat direct şi indirect. Domnul Lefter prezintă mult pesimism, dar şi optimism, fericire, dar şi nefericire, prin oscilaţii repetate, acest lucru indicând nehotărârea şi tensiunea lui. Superstiţiilor le dădea crezare, sperând în minuni sau diferite obiceiuri. Irascibilitatea lui Lefter se desprindea din limbajul şi modul violent cu care le aborda pe chivuţe şi soţie. Acestea fie din disperare, fie din obicei.
   Pe lângă aceste lucruri, domnul Lefter Popescu prezintă mai toate tipurile de caracter, autorul ilustrând câte o piesă din fiecare.
   În concluzie, prin argumentele menţionate, opera ,,Două loturi'' de I. L. Caragiale este o nuvelă.



Demonstrare - apartenenţă la specie literară. Clasa a VIII-a.

:)

În sfârşit, acasă.

Nuferi

A cazut vag, condeiul tacerii,
Prinde-ma acum in gheara marginita
Si urla-i la nesfarsit incaperii
Ce imbrobodita!

Asculta umbra soarelui prafuita de luna magic trandafirie,
Ce m-a condus spre aripi lungi si puternic de late
Iar la sfarsit, chiar eul unei ceti involburate, ca fereastra garofie
Si scrie ceruit panzei tulbur-fluide in noapte.

A pierit flacara amaruie
Care gandea inainte de a arde
Epigrame nostalgice,
Gesticulari trufase.

S-au clandestinit sfesnicii bulgari sarati-iuti de amicitie,
Mi-a ramas lichid de bulgare, imprastiat pe neguri de ochi
La fel ca pe file de poveste, file vechi si mate de strasnicie,
In timp ce coloratele iluzii optice alearga printre ramuri ca doi soti.

A mirosit a o ne simtire...
Dar continua a arde
Si continua a prevesti arcuire
Pana zace in coarde.

Lasa langa veioza poza cretei margini, s-o lumineze de praf
Si sopteste-i pentru a-mi sopti mie ceva de nesoptit,
Si porunceste-i chiar sa alunge un necitit paragraf
Sosit din zare, meteor asfintit, copilandru sur infinit...

Niciodata nu va fi prea devreme.

Stii cat e de greu sa privesti intr-un soare tare si orbitor de divergent dupa fiecare ,,un ultim drum" pe bulgarii argilosi riscati din cale-n cale de fire verzi, moarte si ele, chiar planse, ganganii ca ospatarii, crapaturi ca firele blande ale Ilenei Cosanzenei despre care graia, gandind la inca o bucata, trecuta ce-i drept, care s-a risipit in voia timpului si tresaltarilor micii inimi pentru o mai buna ,,viata", realizand faptul ca exact in acel timp care realist vorbind a trecut, dar intr-alti timpi, canapeaua lunga acompaniata de o pereche de ochelari si boala, acum, e pustie? E tacuta. Si trista...
Stii cat e de greu sa asculti un discurs negru, negru pe alb teoretic, mai exact albastru pe alb citit, lung, scris chiar de un initiator al tainei lui Dumnezeu, intr-o biserica nevinovata, din materiale nevinovate, dar groaznice, pentru ca scopul irealist al lor... era scornit de OAMENI, asa-zisul preot fiind perceput de mine ca doar un strain deloc complex, simplu (pentru ca se rezuma la religie in realitate), pe care il respect, astfel incat l-as putea asculta si nu din Sfanta Evanghelie, ci din ,,invataturile calatoriei", si sa realizezi... ca ai fost atat de stupida incat sa nu prinzi grai si vorbe si sa alungi tremuratul pentru a-i spune in saratele fluide, de la altarul vazut de mine ca o piatra rece, cat de mult am putut tine la acea fiinta palida? desi nu aratam...
Stii cat de greu e sa fii subiectiv in tacerea ta la o ceremonie, si sa iti dai seama ca daca gandesti, vei pieri curand, vei fi adanc in pamant, vei fi vanat si cu pleoapele cuminti, vei fi plans, de tine sau altii, dar mai ales ca nu vei mai fi, vei fi din nou oaspete, musafir intr-o alta lume poate, un erou, un domn ca om ce si-a terminat calatoria, un fost copil... la fel ca si cel rece de langa tine si sperand ca alaturi de el?
Stii cat de greu e sa fii in stadiul de ajuns in a bate pe cervicala in semn de ,,o sa fie bine" o bestie mincinoasa si inlacrimata, brusc sensibila si cutreieranda-n amintiri?
Stii cat de greu e sa fii cu murmurul plecat catre o groapa dupa o nevinovata-in ultima zi?
Stii cat e de greu sa iti afunzi privirea intr-unul din zecii de pui de flacara ai lumanarilor lungi, ceratice, infipte-n golurile cat buricele degetelor unei Diane, poposite de cand cei multi ,,s-au dus" si multi au plecat, chiar in tabla abatuta si speriata unde topitele zaceau umil de caite, aplecate, unde marginile muchiilor celor patru scanduri plasate pe una singura sustineau sustinatoarea lunguietelor, si sa meditezi arzand cu ,,chimia"... cum ca, glasul ei nu va mai exista? Era plapanda, dar si agitata... flacara si sau... bunica.

Pacat. 91 de vieti. Un an, il estima cat o viata de-a ta. De-a mea. De-a lui, de-a ei. Asa era ea. Asa erau etapele... calatoriei ei. 

Ce momente...

M'neata.

O simulare
Si o hartie pierduta.
Multa mahnire
Si nicio privire...
Nicio incantare
Poate doar o femeie dubla
Una-n fata, cata mandrie!
Alta-n spate, cata agitar(i)e!
Una-n alta fata, supla
Invatatoare necantarite
O geaca-s suspine
(apostrof)colo-n calimare
Calimare gri, dar cata nepasare.



Poate-am omis virgule, lenea si oboseala asta, dar crede(ti)-ma, dupa un Romergan, trei ore de suspans, invatat, scris, plus jumatate de cadran de ceas si putin, tot de repetat, tot, tot, tot, tot, ti se taie si totusi, voiam sa vad ce mai ii p-aci. 1, 0si ceva de greseli.... bun asaa. Gresiti in continuare. :p
Ma duc sa dorm acu. Sper sa va dati seama de semnificatia versurilor alea chinuite.

Femei...

Ele nu pot iubi. Ele (se) amagesc, (se) mint odata cu ceilalti, vertiginos. Ele sunt gazdele hedonismului. Ele sunt poemele nereusite.
Dar, barbatii insa, pot! De ce? Din ce? Pentru ce? Pentru ca greseala este comisa. Din greseala sau orgoliu. Pentru durere, care de fapt e o iluzie grosolana, pentru trairi, vieti scurte si dese ,,ca ale unei pisici", de noapte... Ei, barbatii, sunt legendele nemuritoare.









Doar copiii mai iubesc. Ei sunt adevarate universe.
 

Praf de noi - X. Rămas bun, serie fictivă.

Îi plăcea să se ascundă. Chiar în gândul meu. Lucrurile dinaintea sfârşitului se petreceau epic de încet şi scurt, ceea ce îmi purtau migrene serioase şi stări de tot felul la fiecare secundă trecută şi venită. Cât eram împreună, faptele erau captate parcă doar în trecut, şi nu exista prezent, desigur, dar nici viitor. Dar exista melodia noastră şi zbenguielile verii, ferite şi neauzite de oamenii jurului nostru cam lărguţ. Intimitatea nu exista, putea face orice, dar bucăţile de carne virtuoase erau repere pentru a şti adăpostul şi timpul potrivite. Ce putea să fie mai angelic şi lin decât o cafea lângă cea mai mare şi acoperită fereastră? Exact ca într-un tren invadat de adierile ascuţite în mare viteză. Şi, bineînţeles, stând între patru pleoape rotunde, practic umflate care au luptat ca nişte copilaşi în ora de sport, la câteva -o grămadă!- genoflexiuni, ştiind fără dubiu ce înseamnă strădania. Noi deşi iubeam, nu ştiam ce înseamnă filosofia asta, complacerea asta. De unde provine cuvântul... de unde răsare el... de când a existat... şi nici el nu înghiţea pasa cu ,,Dumnezeu înseamnă iubire"! Există momente atunci când şi noi înşine emanam iubire, o reprezentam, dar nu puteam fi ca Dumnezeul ăla. Şi iubirea până la urmă... este pură iluzie. Un miraj imprevizibil. Un moft sau naivitate sinceră, neintenţionaţă şi necondiţionată de ,,păcat". ,,Dragostea trece prin deşert". Îmi părea cam bebel simpatic atunci când trecea prin stomac, şi doar pentru că râgâia în momente lihnite. În altfel de momente lihnite... căuta o feminitate din mine. Dar fără rost... plăcerea nu echivala niciodată cu iubirea aia. Priveam în sus; până şi norii ascunşi de senini se aşterneau şi-o luau la pas, se lipeau şi se topeau, se afirmau şi eschivau... Mi-i imaginam precum mareele din piscinele gândului, iar pufişorii gri asfaltul fierbinte de rece. Imaginile zburau departe şi le dădeam uitării cât ne sărutam. Magiile luaseră sfârşit, însă; doar pentru că îi simţeam prezenţa şi de fapt... nu mai era acolo. Miracolul premeditat se întâmplase, plecase trupul şi până şi vocea... sentimentele şi amăgirile... Se încheiaseră.

,,Ce ai lăsat în urmă: un destin sau o biografie?"

La un ceai cu draga fereastră şi ,,Secrets".

Holbează-te-n calendar.

...poate celorlalte fete (dacă aşa ceva îmi citesc mie plictiselile) le aduc aminte două lucruri deodată. Calendarul roşu, şi cel la care eu mă refer. Azi, nimic surprinzător, doar mi-am amintit că-i ultimul an în care eu nu ,,sărbătoresc" 1 martie împreună cu colegii. În clasa aia crem, aşa. În banca aia distrusă pe care nu aş da-o, decât dacă voi deveni liceană-de abia mai aştept. În aerul ăla pestinenţial lăsat de turma precedentă, o clasă de a IV-a, mucoşi şi gălăgioşi (urăsc copchiii). Pe ăia da distracţie şi voie bună, nu ca pe bisericuţe şi ateliere precum se-ntâmplă-n ,,draga" mea clasă, nerezolvâd nimic, nelegând prietenii şi legând doar vorbe-n vânt. Profesorii erau cu ochii pe noi şi mărţişoarele primite, dăruite. Contrariată, profa de chimie mă întreabă cu o voce călduţă, ce îmi dădea o senzaţie de milă ironică:
 - Tu nu ai primit niciun mărţişor?
Iar eu, cu zâmbetul pe buze, nepăsătoare, şi un ,,hm" ştrengăresc ascuns...
 - HMnţe... nici măcar nu mă pasionează.
Mda, trecând de tâmpenia asta, lucrul ce mi-a adus un sincer zâmbet a fost o copilă aparent inocentă pe care nu o mai văzusem până atunci, care mă trăsese rapid de colţul bluzei negre pentru a-mi atrage atenţia doar către ea; eu stăteam în şir indian, la rând, pentru a intra în laborator, aflându-mă pe holul lung, lat şi gri, în şcoală. Presupun că acea şcolăriţă scăpase de la ore. Privesc mirată către ea şi dintr-odată, scoate dintr-un plic alb un fel de cordon (nu percepusem exact ce era la prima vedere, nu-s obişnuită) - dar, era de fapt o brăţară - ea, fetiţa, l-a denumit simbol al primăverii, special pentru mine, deoarece poartă o simpatie... chiar pentru mine. Mi-am arătat entuziasmul sincer, şi am pupat-o pe fălcuţă. Eh, capeţi de unde te aştepţi mai puţin sau deloc. Ea mă cunoştea din vedere. Şi, ca să fie totul perfect, chiar simpatica de ea, copila, mi-a pus-o pe încheietura mâinii. Mâna mea nu e fotogenică (da, mână fotogenică!), precum nici eu nu-s de altfel, dar priviţi-o doar pe ea:

Nu-i aşa cî îi drîguţî?!  E trofeul tăcerii şi subestimării mele. M-a bucurat doar faptul că o necunoscută a făcut acest gest pentru mine, deşi, în general, de e să mai primesc chestii asemănătoare cu diverse ocazii cam ca aceasta, mulţumesc şi totodată nu mă mişcă absolut deloc. Ei bine, la micuţa asta a fost altceva.
Aşa că, mă mai bucur şi de lucruri mărunte.Contează ceva, totuşi.