Trişti, ne priveam reciproc în oglinzile nostalgice. Imitam orice mişcare, eu pe-a lui şi el pe-a mea... Aburea încet un mic cerc pe oglindă, surprindea un ochi înlăcrimat şi îmi făcea semn să mă întorc către el. Îl priveam din profil, observam calmitatea şi pacifismul aşternute peste amurg, aţintite către chipul lui ştrengar. Totuşi, în acele momente, numai ştrengar nu era! Părea elegant, romantic, nebun... înnebunit de tot ce avea să-l înconjoare. Parcă nimic nu mai voia să aibă vreun sfârşit. Formele şi conturul buzelor sidefiu, tremurau de neputinţă şi mici dorinţe. Şi-atunci oare, juca o piesă de teatru excelentă calitativ, precum meşterea, se pricepea şi-i reuşea? Oare chiar îi păsa măcar în acele momente şi devenea din ce în ce mai dornic, cu fiecare privire către mine, care scriam de zor hârtii albe şi mesaje lungi-late, întrebându-se ca un soţ cu coroana-i din lemn crăpată şi bucăţi amare, pentru cine, cui fac eu toate acestea? Avea de gând să înceapă un nou capitol focos de noi, goi sau gând la gând, suflet la suflet şi ochi la ochi? Voia din răsputeri să mă recucerească, intrând adânc şi suspinând într-o suburbie din care persoana-mi lua parte la fiecare ritual erotic de seară, ori civic, singuratică şi tot atât de sălbatică? Dorea oare să rămânem camarazi cu mâinile împăcate, grav strânse şi raţiunea întreagă, nemaiputând să visăm şi să sperăm? Ori asta, ori şi cu ceva în plus... întotdeauna, mereu, veşnic, pretutindeni NOI. Îmi căuta pudic urmele de buze îngheţate pe marginile fiecărui cilindru ce mă menţinea în picioare: ceaşca de cafea, paharul cu apă sau cana cu ceai. Absorbea intim aburii cafelei negre, ca de miere, asculta răceala H2O-ului din paharul transparent şi săruta căldura ceaiului fierbinte de mentă, simţind aroma lămâii. Cu ochii către ale mele mâini, gesticula mahmur o poezie pe care o învăţasem împreună seară de seară, repetând-o pe atunci, stând pe marginile paralele ale patului triplu, gol şi plin de aventuri, partide straşnice, două tipuri de salivă, o pernă mică ce era îndeajunsă. Cu părere de rău şi mirare, răsunam mută şi nu gândeam cu voce tare deloc cât mă fixa, doar pentru că rămânea surprins şi melancolic, iar eu nu voiam: ,,nimic nu mai este la fel, nicio scânteie nu mai răsare, niciun strop nu mai prezintă vreo purtare". Deşi, în sinea mea şi sentimentele mele defrişate, căutam de stăpânire, un loc de răgaz, liniştea lui. Rămăsese tot un om iubit, perfect, îndrăgit doar de mine însămi, atrăgător, dar neinteresant. Iar eu... tot aceeaşi lunatică vulnerabilă, uşor naivă. Cuprins mai era de teamă, nici nu observa că nimic nu simt bine, în ordine, la căpătâiul său, aşa cum se întâmpla odată, demult, când chiar şi cuiburile de viespi aproape moarte se transformaseră în cenuşă vânătă. Oamenii se învineţesc spre parcurgerea destinaţiei, deh...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu