ON YOUR OWN

Frenezie

Din mers, prin ploaie, ma clatin impreuna cu copacii, cu coroanele lor ca intr-un ritual al vinului si mozaicului... printr-o culoare plina de fulger…si ma alint cu crengile din care se scurg picuri, sau se lipesc in jos de ele, crengile batute de esenta de anotimp prelungit. Viata prelungita, inspiratie fericita, oameni cu umbrele. Umbrela mea este invechita, ca o palarie din portocala, cu felii rosii si negre… e plata… o urasc… IMI VREAU PLOAIA, apa sfanta. Neantul e sfant. E singurul lucru sfant, despre care pot spune ca reprezinta sfintenie si astfel o accept totodata, fara denigrare sau ironizare. Umbrela e malefica.. imi impune sa ma feresc de ceea ce este sfant. Vezi cata nedreptate? Pe sfintenia asta o vezi.. o simti.. de ce? Eu nu ma voi feri de ceea ce simt. Ploaia poate fi a mea si nu imi va face rau, niciodata.. Iar de balariile, numite oameni, nu ma voi sfii ca port obiectul lor anost in mana, printr-aceasta ploaie, pe care, prin logica lor, ar trebui sa-l venerez. Oameni tristi, nu mai stiu ce este natura... ca si cand ar fi stiut vreodata... !

sunt artistul -

Sunt artistul pacii mele,
sunt artistul putinelor strazi pe care picioarele mele le-a colindat
sunt artistul sclipirii de moment,
sunt artistul lumii mortuare din inauntrul meu,
sunt artistul mintii mele,
sunt artistul sosiei mele...
sunt artistul apei in care ma scald,
dar, mai degraba sunt artistul perceperii mele, in degradare...

Intr-o seara cu muzica...

...un individ se apropie de mine si intreaba:
- De ce atat de fugitiv, mersul tau?
- Nu e fugitiv, muzica din castile astea noi ma ghideaza, ma savarsesc cu atitudine. E trecator si interesant.
- De ce singura?
- Sunt eu si asfaltul. Nu ma simt singura. Umbra ma cam inseala.
- ...incotro?
- Nu vezi? In plina lume. Eu de la un timp chiar fug de lume, in lume...

Resemnare în regret

Acum, în plină istorisire a genelor ude,
nu mai poţi vedea cântând, pe vârfuri palide,
de copil, în suburbia exteriorului, o peşteră liberă
colorată, plină de alţii, ştearsă şi singură
când împrăştiam frumuseţe trecătoare
asta-nsemnând fericirea la fel de mergândă,
umil sentiment de neîntoarcere plăpândă.
Acum, mă înţeleg doar ca o pană de apus,
halucinând cu o rămăşiţă de speranţă
a noilor scrieri cu privire la excesul de tăcere
dintre două crengi efemere născute din trunchi,
în neştiinţa urmării rămânând cu obiecte de tezaur,
infantil sigiliu de buze roşcate naturale
ca geantă tăcută
şi fir îmbelşugat, de păr de aur puternic
semnalând un matinal, lung si plin de salivă fum...
De ardoarea urii tale, astăzi gust muzicalitate
şi plâng din toate plaiurile
şi doar azi nu mi se mai întâmplă să mai plâng
la filme de prisos dulci, căci realizai!
în fiecare zi jucam câte unul...
Filmul de ieri, s-a sfârşit cu devenirea ta, o floare a cerului,
o trădare din dezinvoltură.
Trădare-mi oferi.
Aidoma blamării ochilor nepăsători, de pisică,
stând în umbra strălucirii şerpuite
ca dinaintea împerecherii iubirii
cu un seism pervertit de prezenţa şi nedescrierea neantului.

Putina amagire

As vrea sa imi fie dor de oamenii, ce au fost in viata, si dragi mie... Aceasta suna ca un o scena dintr-un act mincinos si neterminat; am timp destul sa o joc si stapanesc, intr-un sfarsit. Oare asta e depresia? Dorinta  receptata pentru ceva... ce ti se impune prin ceilalti. Printr-o analogie teoretica, depresia s-ar regasi in situatia gandita.
Mizeriile din jurul meu ma fac sa vreau asta, poate pentru ca si eu sunt una dintre ele. Ravnesc sa doresc si eu asa cuiva, si uite cum sirul tot nu se dezbina. Terra nu merita asa ceva, ma gandesc eu. Expun asta ca si cu sirul de relativitati. Acelea macar par naturale. Ma simt foarte rau cand cineva ma intreaba de ce nu imi este dor de bunica, cum pot sa nu vars lacrimi un anumit timp si ce fenomen este acela-n care asculti muzica imediat dupa sfarsirea unei povesti. De ce nu mi-e dor de tata, de ce nu le arat lor asta... Am lacune in privintele intrebatorilor care tind sa interogheze cu un aer de ,,fauritori ai turmelor'', si anume de ce i-ar afecta sentimentele mele sau cum spun ei, indiferenta mea, dar mai ales cu ce?! Simt nevoia sa mint, simt nevoia sa simt totul uneori. Mi-arat ca oamenii sunt particule nemuritoare si infinite prin dorinte si nimicuri. Culmea, in contextul asta, lor merita sa li se atribuie in discutie ,,nimicuri''! Dar, de fapt, pentru mine nu exista nimicuri... caci orice poate sa-ti faca viata mai frumoasa, mai placuta, adica mai cum iti propui tu insuti. Totul conteaza. Dar exact NIMIC pentru ei. Cum spunea si unul in seara asta, pentru ei conteaza viteza. Si la ce bun viteza daca nimic nu se diferentiaza? Ca o cursa de licurici. Se intrec intre ei, dar nu isi dau seama ca lumineaza la fel. Eh, alta poveste si-n natura, ea mereu e cuprinzatoare. Poate unul dintre licurici ajuta c-o lumina mai poetica spre Sud doar pentru atmosfera, iar celalalt emana cu vointa, pentru scop, iluminarea filelor pentru un nebun ce citeste sub stejar.
Ei cred ca nu tanjesc dupa imbratisarile acelea scrantite, de om bolnav, pe care tata mi le oferea cand mama facea naveta Iad-Bucuresti... Cand ma intampina in usa, de fapt o intampina pe mama, si eu ma piteam -desi eram prea mare, ma observam sub silueta potrivita a mamei- in spatele ei. Poate imi observa manutele mici pe conturul fustei si realiza ca i-a sosit copilul cu ,,ochi albastri'' (erau d-un verde in toata regula), pe care il denigra cat a fost nou-nascut, sau ca soneria suna mai nevrotic ca niciodata sau ...decat ultima oara de cand nu fusese mama, de sambata. Imi placea sa apas pe butonul negru. Nu stiu daca se bucura, in psihoza lui. Nu stiu ce si cum insemna pentru el bucuria. Dar stiu ca in bratele lui parca subtiorii ma dureau... avea maini mari, puternice, le simteai groase, dar le priveai subtiri, si lungi.
NU contest, fie ca ei! Nu ii simt lipsa tatalui, dar mi-e dor de el, pentru ca as vrea sa-i vorbesc, sa-mi vorbeasca. Chiar si despre ocultism, nu mi-ar prinde degeaba niste informatie. Nu plang mult la inmormantari, iar pentru cei mai putin cunoscuti, soptesc un oarecare ,,Regret...''. Nu stiu daca ei cred ca nu-mi pasa de astfel de curiozitati, ei nu stiu CE A INSEMNAT FAMILIA MEA si ce drame a cuprins. Si nici nu pot spune ca exista dragoste parentala... Nu exista parinte nesuferind, sau care sa nu ramana fara ,,placerea'' asta de experienta. Cum ar fi sa va spun ,,mi-as dori sa fiu sensibila''?

Îngândurare

Când vei dori, - cărunta mea posesie !

Şi iubit prin cuvinte şi laolaltă gesturi -

Să consimţi nişte lemne liniştite

Şi–o poetică boare îmblânzită

A vietăţilor, - cărora tot blând, vopseaua le-a decedat

Odată cu străluciri şi ape sincere,

Pierdute într-o zăminteală de curcubeu,

Rămase apreciate cam cât ,,ierbile de drum’’,

Şi-ncă de un bun drum-

Atârnând ca şi în bolţi strident de tăioase,

Negre degete de vrajă.

Poate ele, rupte din violare a frumuseţii,

Prin simplism, frunzele,

Ca stele conturate în pânză de corabie…

Doar să vrei ca astă boare, peste ele a cânta,

Să te adoarmă stropit de timp,

În recea simfonie ...de clasicism întarziat,

În pline faceri de cunună, iar

Virtutea elixirului crud de verde

Este că ne va chema

Într-această cunună

A tainicului nespus,

Sentiment consacrat în plină padure...

Suflare puternică a cumpănei sufletului

Nearătat unui păcat al cărnii neprofunde,

Şi-ascultat de noi, doi tineri îmbătrâniţi,

...dragul meu cărunt apus... !

Uimirea-i că am fost singuri în lemnoasele

Pline de linişte

Şi-un cufăr contemplant

Arătător de cale

Ne-a cuvenit dulcea amintire a cununei...

Zapada, muzica si fericire.

De abia astept sa-mi ninga cerurile peste pervaz

Iar castile negre, salvatoare-contrastand

Cu pielea alba,

Cu varful de elan, creat, de omat,

De inghet, ger, si palton negru.

Ele, noi si tari, cu un principiu etic

Si plin de mila, acela de altruism,

Generozitate, frumusete,

Calitati devenite straine pentru obiectele sociale

Pe care le salut din agonie,

Nu dinaintea plecarii cu negrele pline de muzica,

Pe strazi, dar universuri, pline de boare alba

Inghetata, fericita

Ca o calc,

Fericita, ca mai alerg din caramida nascuta

Din lehamite pentru mine,

Casa mamei…

Si va salut pe toti, din lina pasire

Cat urechile imi canta,

Cand ninge, sa ninga si mai tumultuos,

Si pentru mai multa arcuire

Ai nuferilor,  obraji…

Si buzelor eliberate, de nefericire.

Trebuie sa vorbesc...

Sunt momente in care astept, sunt nevoita sa astept si stiu ce pot astepta. Dar, uit repede ca astept si ce anume, si dispare inca o dorinta... Acum inteleg ca protectia daunatoare in fata oamenilor este inchiderea fata de ei, fara sa mi se ierte raceala. Sensul meu pe acest pamant s-ar regasi in urme sterse, incet-incet, fara oameni. M-as contrazice, totusi, zicand ca ajutorul din partea mea, pentru ei, ar putea sa compenseze, iar cine ma va accepta ca si straina, vor fi cei ce vor avea nevoie de capacitatile si abilitatile mele. Cei care ma cunosc merita, probabil, explicatii; si totusi, isi pot da seama singuri daca mi se dedica... Si din nou, fara baza  nu pot sa o faca atat de spontan.. Nu vad rostul duritatii. Oamenii nu sunt la fel, ori poate dimpotriva, dar diferenta exista pentru ca actioneaza diferit, si este sigur, o singura speranta. Protectie, da... isi va face prezenta dupa proprii pasi inducatori in eroare, iar eu nu o voi simti. Mereu am sa retin, insa, ca focul ce topeste otelul, il poate cali. Dar sunt om, nu foc, nu apa, inconjurat tot de altii ca si mine. Invat sa fiu un om, zi de zi, un om care se simte egal cu ceilalti.

Dar stiu, am sa fiu om cu fapta, doar cu ea si nicicand cu gandul. Pentru ca nu vreau. Ce vreau, este sa le spun oameni si sa le dau pace.

Pierd momente frumoase din toamna, din scursura ei inceata, in care pot fi chiar fericita. Intr-un fel sau altul, voi fi fericita, dar trebuie sa cunosc din plin si suferinta ca sa pretuiesc la fel si bucuria vietii. Viata e atat de scurta, incat vreau sa cred ca nu mai exista timp de paradoxuri; doar sa cad prada hedonismului. Pentru ca frumusetea e fericirea. Am timp de toate, dar poate nu se stie. As vrea sa dau un autograf cuiva bun, candva, pe cartea ce am s-o tiparesc. Dar nu sunt menita pentru asta, stiu. Si-atunci, poate voi avea timp sa inmanez un autograf pentru faptul ca exist, din fericirea cuiva. Incep sa ma cred, mi-ar placea ca lumea sa miroasa a file de mine...

Acum nu sunt tocmai modesta. Vad ca nu imi gasesc locul in lumea asta, precum si cineva o vede pe propria piele... E monoton, dar oare voi avea timp s-o accept? Un zambet bland mi-ar alina acum sentimentul nefast. Ma simt neutra azi. Quo vadis? Toate au inteles.. chiar si poeziile mele, asa mi-a spus un Luceafar. Mi-a multumit pentru zambet. Eu pot sa(-i) zambesc oricand, chiar si cand plang. Falcile mele se simt puternice, dar restul de mine, doar pulbere. Pulberea s-ar strange in palma lui dreapta de Luceafar, si ar ghida-o spre suflet, unde mangaieri de soare si stele ar poposi. Fiecare dintre acestea as vrea sa fie el. Si daca vrea ca prima sa fiu eu? Nu... eu nu stiu a fi soare, si nici stea, e greu... Caut sa am timp sa invat, asta e urmarea. Pot visa? Pot. Cat cred in ele? Un moment si o eternitate. Mi-e de ajuns? Doar atunci cand mi se va intampla unul, spontan. Dati zile de la voi, cu dorinta sa mi se intample!

Dum spiro, spero.

Artă

În mansarda înjositoare,

plină de foi desconsiderate, şi mătănii,

vise dezarmate,

se purta, plutind, o crimă inocentă

care trebuia să vâneze lacrimi,

sânge în pensulă

şi însemnări pe un perete,

ca pentru recii trăsniţi de neputinţă.

La fiecare obişnuită nelipsită iluzie de zi,

spre urmare, la fiecare apus de soare,

revenea-n pagini, o toamnă nouă,

plecau înfloriri vieţuite în nesperanţă,

descoperind doar tulpini pline de sensuri

ce se gustau îndelung

de către pragmaticul trup şovăitor,

pentru că se destrămau  luminile ochilor

ce înseninau conceptul iubirii

şi dădeau năvale bătăliile frunzelor.

Iar Ei, natura dându-i avânt...

iar Lui, poezia, depravare,

exista rouă. Dimineaţă, puritate…

Onoare pentru toamnă

Semeţe,

crengile se revarsă şi totodată desperechează,

fruntaşă cu apa în picuri de armonie fulgerătoare.

Fiecare fior mă străpunge cu viteza luminii,

deşi ştim bine că simţirea e ca a unui ţurţure.

E ploaie.

E nesăţ de hiperbolă mortală.

Aşternuturile m-au lăsat de mult timp murdar,

să plec,

ca să-mi continui destăinuirea în taina existenţei mele poate nimfe.

De aceea, când e toamnă şi precipită,

scriu câteodata nişte figuraţii metaforice de o natură mistică...

astfel încât le şi uit sensul de prea multă profunzime în convoi.

Dar le pot reinterpreta atunci când voi fi sigură că o să plouă din nou,

ca pentru mine,

iar noaptea mă va înţelege îndeaproape...

Oare mă va păzi această căutare?

În poezie,

nu există căutare,

deci de aceea nici măcar nu-mi este semnalată...

Te aştept cu dor de cercetare-aprofundată, toamnă...

Blestem iubitor

Am să plec, pur copil ce te-ai avântat în mine

Cu intenţie de clepsidră

Amăgindu-mă cu paşi, căi, sublime

Podoabă al unui mal, morbidă…

Plângi cu lacrimi în cruce

Şi te întreci de candela palidă

Strivind culori murmure.

Iar după aceasta, îţi vreau boală,

Îţi vreau chip tăiat de adâncuri,

De adâncuri de calcar…

Zdrobind copilele-ţi din poală

Şi desenându-le pietrişuri

Pe frunţi, tu murind ca un cruţar.

Întortocheate-s cutele aşternutului

Şi sper să-ţi rămână amintire,

Să supravieţuiască,

Să urle întreg, cioplidu-te, temutului

Să te caţere spre murire…

Şi înţeleagă de abia ca şi pasăre măiastră.             21 noiembrie 2012. Luati d-aci' rime.

Douce aventure.

Intr-o zi, cineva m-a intrebat cum pot fi atat de hoinara... Si da, hoinara, doar cu sufletul ce isi primeaza doleanta si mintea care cugeta si suspina intr-o simfonie, sa zicem, de iarna. I-am spus zambind ca ingredientele nu sunt altele decat doua bucati mari de maini acoperind ochii, o tinctura de inchidere a acestor ochi, indiferent de licarirea dinaintea fanteziei aventuriere ce se chinuie sa apara, una bucata de urlet plin de ecou, la propriu, si tot una bucata de uitare de lume...
N-as putea spune ca este o toana adolescentina, un gand firesc pubertatii. As fi total superfciala, caci in sine, asta inseamna ratiune. Si un complet albit poate simti asta. Momentul decisiv in care, in sfarsit te hotarasti sa faci ceva clar cu viata ta pentru cateva clipe. Desi nu e clar, pentru ca trenul te poate duce unde isi face cale, dar clar este faptul ca nu mai vrei destinatie. Ar fi ca o sinucidere dulce.. Omul care mi s-ar alatura ar fi pretios. Un strain de nicaieri, un amator de ,,distractie si stare de spirit Bob Marleyana''.
,,As culege un anume om strain de aici. Taciturn. Sa ne luam un tren in noapte de preferabil, niste locuri ce stau intr-un miros a asteptare de aventura, dar sa nu uitam a ne imbina cu cateva bagajele. Tricou, blug. Sa ne schimbam in camp sau oriunde alt teritoriu de pecetluire. Vreau sa stie ca POATE, si vrea, sa fie cu mine in nestiinta! Vreau sa vrea si sa mi-o zica, in soapta sau zbierare. Ideea ar fi ca trenul sa nu se opreasca, sa nu avem habar de traiectorii si sa gustam un impropriu necunoscut. Si sa ajungem... daca trenul... va poposi si cu gandul la doi vanatori de lumina si intuneric ceresti. Ce este ceresc, este al nostru si pur neconditionat, intotdeauna.''

Pentru o doamna

Desenezi in alinare, in natura moarta

o pirueta, ca o plapanda karma,

si te dezlipesti de mine.

poposesti la un tarm plin de deveniti necunoscuti..

langa o mare de inele, argintie, aurie…

distantata, cu voaluri uscate

in a tine loc de frunze,

alaturi de fantezia de ieri,

si iar imi mirosi a ruj strain…

si iar inchini demiseci, invrajbita…

chinuindu-ma lin.

Acum, ma alung obsesiv catre locul tau..

vad marea de inele, cu valuri ruginite

de inlacrimare…

Iar farmecul genunchilor, o!...

doar murind ochii, am sa vad,

genunchii tai precum chipurile patate de fum..

Unghii, ale tale,

Ca pulbere de piatra vanata,

de la distanta, ca stele,

si cateva frunze insetate,

frunze ramase pentru un mincinos,

crunt sentiment de statornicie...

toamna pleaca, inghet…

iar tu, posedata si incetata de ‘cel ruj strain,

spune-mi c-a fost doar fructul ce a vrut sa-l saruti..

ca sa imi oferi mai multa pasiune

…si in alte vieti...

Te las planganda.

Are rost?

Astazi am invatat ca doar lasii se tem de resemnare.

Conditie, rezultat...

Astazi,

Mi s-au spart, parca, ochii tipatori de gheata

Privind frunzele cu teroare, ca prafuite hieroglife,

Ca taisuri pline de inec,

In zadar becuri luminoase a pace, armonie

Si-n zadar ostenite ...de bunavoie prin jertfire placerii,

Noua,

Si chiar mie,

Invadandu-mi atent calea si privirea, efectand ...

...apus.

Si sinucidere.

Cereri din adancuri

Învinge-mă, îţi soptesc, cu mirosul tău ca o religie,
Care mă trânteşte într-o apă murdar-trecatoare,
Pentru a-mi scrie cât de jalnice sunt vieţile celor care nu simt,
Care nu pot,
Şi scrii ca să învingi irealul unui obstacol preconceput,
O moarte în doi, pe care te bland dezici.
Nu ştii cât de bună ar fi, nu...
Dar nu pot să te aibă; poate doar pe plaiul sufocării...
Şi luminărilor pline de lacrimi, oferite de felinare iubinde ascensiuni orfane
Cerşetoare de alinare
Ţipate de fulgere străvezii ale păsărilor săgetânde durere
Prin plete roşii de încă neatingere,
De încă pasiune închisă, neîntâlnită şi lipsă intuiţie,
Provocând linşare, compasiune, convertire...
Iar după ele, cercetează-mi căile plânse
Şi regăseşte-mă în adâncuri vârstnice astupate lin, pe creste
Aceste tărâmuri exteriorizate, albe şi simple,
Cu veşnicie puternică deasupra timpului
Ca un sentiment despicat în reluare...

Te dedici iubirii, mortule?

Voiam sa se desprinda panzele de mine, iar eu sa ma desprind de minciuna lor controversata, pentru ca haina e o scuza ce nu-mi ofera nimic. Imi ofera doar inchipuirea ca eu as fi aparut protejata de inutilitatea ce se numeste textila. Vreau sa simt ca ma indragesti, si deodata, floarea-soarelui sa se regaseasca crescuta in stejari, de maini al unui Soare, cu raze cuminti, ca intr-o poezie ce uitasem s-o venerez prin formare si adaptare.  Vreau sa simt racirea greoaie a frunzei sub care ma regasesc, pusa de tine pe-un platou rece al mormantului gelos, ca sa am instinctul ca cineva chiar ti-a fost aici, ingropat inainte de iubirea noastra si fericit acum pentru zambetele iscoditoare - ca ale unor necuvantatoare. As fi vrut sa fii atat de caustic, incat recitarea poeziilor compuse sa ma sufoce impreuna cu suprafata buzelor bland lipite unele de celelalte, chiar aproape in mod imperceptibil; secul din toata reverenta ar fi fost doar vinul... Si alb de mat, umbrit. Vreau sa vorbim inchipuiri si sa radem reliefului, sur.. Sigur voi dori sa valsam in marea golita, apoi sa ne ratacim printre frunze, semnaland cu fumul; un fum provocat de un strain rebel al naturii indiferente si infidelitatea absolut necesara, de altfel, scarbos de nimicitoare. Acum, dar acum, vreau sa fim bizari... stranii... de temut... plini de fantezism... si deliranti. Presimt ca nu am fost deja.

Un procentaj de singuratate...

,,Statea la ananghie, la tarmul legaturilor amicale, cunostintelor, la malul credintei cu desavarsire, pana intr-un punct al sfarsitului varfului de par -mai exact, inghetata si retrasa, printre cele mai sterpelite foi scrise, in ceasuri imbatate de amar. Marginile vechi, experimentate, poposinde prin toate gentile murdare de guma veche, negre, de calatorie, devenisera din taioase in grunjoase... Apoi moi, fusesera starpite in palme. Nici gand masate. Palmele pline de frustrare si resemnare, chiar remuscare, bine ascunse in taina. Metamorfozarea ei dezorganizata, -dar ce dezorganizare, e o preconceptie, nu exista asa ceva, deci totul e relativ-, a hartiei, o impresionau pe tanara blestemata indragostita. Era mandra de-o asa ofranda. Cam asa glasuia ea lucrurile, perspectiva o ajuta, uneori intrecea! Potrivit laudei de sine, egoului parca trist, o marca trecerea timpului, pretioasele subiecte scrise, combatute in pagini de agenda, inca in viata, citite, inmuiate si udate de lacrimi. Adica ele, operele pasionale au rezistat pastrate. Mortuar de umeda fiind incaperea, provocand reactii glaciar de glaciale, piesele de pe hartii imprastiate in asternuturi parca doreau s-o cuprinda si consoleze pe biata Adesia intr-un mod anevoios, acoperindu-i gleznele reci din cauza nepotrivitei circulatii periferice, sau doar visul urat, realitatea. Paginile de agenda erau asemuite cu niste feline confesoare, ca intr-un cofrag. Confuza, femeia din ea, a copilului netrecut, isi prefera picioarele reci. Nu voia caldura. Scria, si tot cersea dragoste. Se gandea ca o va prinde intre degete si caldura se va petrece mai din plin atunci, mai efectiv. Pana la verdict, putea deceda turture ca un iepure vanat; si nu vanat pentru a face dragoste cu el, ci pentru o friptura sau sanatoasa blana. Scheletele de oftat avea asonante si conotatii dure. Da, de os. Tremura cu pumnul in falca stanga, cu capul usor plecat in nemaistiind nici ea directia, si suvitele ravasite. Penita instrumentului se oglindea in lumina, se picta pe perete sub forma de umbra, si respira pace in intuneric. Lanterna puternica, si care totusi fila, ii afla, cuprindea ochii in distructie. In timp ce privea teatrul jucat cu atata placere de mana stinghera, totusi contopita si agera, sprintena, umbra spirituala si stiloul difuzand cerneala ca o sepie corpolenta, ea tot ea, schita un zambet suav. Peretele, ori oricine altcineva de se afla in acea camaruta, nu-i putea rezista, nu putea inclina. I-l admira. Atat ii ramasese, clipe de film ori basm, poveste ireala, si momentul artistic. Poate insemna orice, nu? Cifrele mari, fosforescente, incadrate pe un dispozitiv propagat electronic, ii acopereau ochii ce nu clipeau in anumite momente, deseori. Astepta parca ceea ce merita, dar nu. Fata urmarea in amanunt cum sufixele si prefixele se schimbau, si se aflau odata cu nebuna Adesia la o ora noua, la un soare nou, la o luna noua. Grada timpul, ca si cand ea te-ar face sa ai impresia de aceasta... necesitate. Adevarul era ca se afla tot singura si la acea ora...''

Carti, multe carti.

*Dulcea mea doamna/ Eminul meu iubit. Corespondenta inedita M. Eminescu - Veronica Micle

*Jonathan Coe - Casa somnului

*IS Turgheniev - Prima iubire

*Bernhard Schlink - Cititorul

*Colm Toibin - Povestea noptii

*Amelie Nothomb - Uimire si cutremur

*Charles Bukowski - Femei

*Tracy Chevalier - Ingeri cazatori

*John Fowels - Turnul de abanos

*Tomas Transtromer - Pagini din cartea noptii

*Christian Haller - Muzica inghitita

*Amelie Nothomb - Metafizica tuburilor

*Tracy Chevalier - Albastru pur

*Erri De Luca - Tu - al meu

*Ian McEwan - Inocentul

*Elfriede Jelinek - Pianista

*Chuck Palahniuk - Sufocare

*Ian McEwan - Mangaieri straine

*Amelie Nothomb - Antichrista

*John Steinbeck - La rasarit de Eden

*Kazuo Iashiguro - Un artist al lumii trecatoare

*William Faulkner - Lumina de august

*Jeffrey Eugenides - Middlesex

*William S. Burroughs - Junky

*Amos Oz - Sotul meu, Michael

*Carlos Ruiz Zafon - Umbra vantului.

   Dupa cum vedeti, si mai exact, poate stiti, cam sunt prezenti autori noi. ('90-uri)

Sper sa-mi fie de bine. Tare-as vrea sa le pot cumpara pe toate. Daca tu ai citit vreuna, comenteaza aici si spune-mi daca merita :)

Nebunie?

Mai poti oare inhala acest lan de singuratati credincioase, cand esti doar un necuvantator...

Si insemni frunze, ori podoabe murdare, in jur, iar pentru Luna, doar neant?

Simte-te ingradit, iti cer, ca mai apoi liber

Doar ca sa ataci Cerurile, sa vina

Sa iti toarne saci de apa in care sa cugeti minutele rase de catre Soare

Si sa amutesti mancand moliile de pamant...

Incredibil...

Nici astazi nu m-am ajutat, nu m-a ajutat nimeni, nici macar ieri, adica ploaia de ieri. Daca zilele te-ar ajuta ele insele, si s-ar preface in sosii sau ceva similar, oameni intelepti si cu zambet perfid de alb, calmul s-ar asterne mult prea usor, iar noi am fi imaculati de falsi, pentru ca ar exista modele. Observ din ce in ce mai acut ca pe femei nu le mai ajuta taliile de viespe, pe barbati nu ii mai incanta monezile cu snur si boxele pline de ieftinisme, si parcurgem impiedicati, tot mai anost locurile construite de cine stie dracu'. Iata ce am pus chiar si pe wattpad, o scremere infioratoare:

,,Semete, crengile se revarsa si totodata desperecheaza, fruntasa cu apa in picuri de armonie fulgeratoare. Fiecare fior ma strapunge cu viteza luminii, desi stim bine ca simtirea e ca a unui turture. E ploaie. E nesat de hiperbola mortala. Asternuturile m-au lasat de mult timp murdar, sa plec, ca sa-mi continui destainuirea in taina existentei mele poate nimfe. De aceea, cand e toamna si precipita, scriu cateodata niste figuratii metaforice de o natura mistica, astfel incat le si uit sensul de prea multa profunzime in convoi. Dar le pot reinterpreta atunci cand voi fi sigura ca o sa ploua din nou, ca pentru mine, iar noaptea ma va intelege indeaproape... Oare ma va pazi aceasta cautare? In poezie, nu exista cautare, deci de aceea nici nu este mentionata. ''

Si sa pier de nu m-apuc s-o adaptez ca poezie!

Vis unic

Pasarile de o esenta maritima ametitoare, aproape halucinogen de alcoolica sodominau melancolia intr-o forma infinita, relativ rotunda, pe ultimul orizont, si ultima cale, cerul, chiar pe un teritoriu acoperit d-un dezabie matinal. Natural, valurile reci ce ma spulberau, aduc cu ele podoabele adancurilor - scoicile in ordine indiana, care arata precum niste placute cu fire de par intrerupte, desprinse de nicaieri, de entitati, din dorinta intampinarii vesmantului soarelui si oaspetilor umani, putin grijulii! Vegetatie, cer, mare... Cuvintele ce le-astern prin nisip cu buricul degetului, ma deruta, prin pulsul figurantelor ultraviolete perindate ca intr-un menuet, acoperind pana si eclipsa facuta de mine pe nisip, din picioarele voluminoase. Partea aceea de sol va ramane rece, e umbrita. Si singura. Ma gandesc ca cineva-mi va adulmeca urmele si le vor incinge. Crustele sarate, matutinale, dinspre geamandura, ma solicita prin involburarea lor atragatoare, cu miros proaspat. Sunt ca si cand s-ar delecta in taifasuri, unele pe celelalte. La modul feminin, ele sunt niste femei, valuri moarte, carora le place sa sarute pielile arse-toride, poate chiar cele mai agreabile femei, care nu se contrazic, dar nici nu se domolesc. Ele nu seaca, sunt pline de iubire, de viitor. Se imbratiseaza mereu, se mai razboiesc din cauza influentelor lunii, dar doar neutral. Poate si razboiul pentru ele se intampla din iubire. Ocup malul, cu genunchii la barbie si mainile in detaliu... Ma plimb in jur cu privirea. E atat de gol, totul, atat de umblat. Mi-au ramas amintirile celor de ieri. Doamnele limpede imi imbiba doar talpile curioase, degetele lungi si cotrobaitoare in stralucitorul nisip, pana si chiar dorsala parte a pantalonilor scurti care tocmai s-au uscat proaspat, mai devreme. Cel mai profesional aparat foto si de efect, calitate, este chiar ochiul meu sidefat. Imi place sa fac umbre in cadru, sa evidentiez ce-mi place, ce imi ademeneste atentia. Sa mixez focare; poate fi o arta, un hobby - o asteptare. Pot da muzica mai tare si privi zambind mandra spre norii patati, dar nu... Sunt mai sensibila de atat. Cum se explica? Imi ratacesc privirea in locul vegheat de familia bronzului - e atat de romantic, e un inceput de zi, poti da mai multa atentie naturii, si nu din ,,greseala'' sau somnolenta - si ma incanta. Entuziasmarea a ce vad ma lacrimogeneaza. Maretia din lumina ma flageleaza. Lacrimile ma domina, marea s-a mutat in ochii mei. E sarata si nu arde, ma vindeca. Tot privesc si realizez cat de departe sunt, cata libertate posed, si plang de fericire. Poftesc sa evadez, s-o iau la goana. As vrea sa fie cineva ascuns intre valuri, acum, eu sa plec, si sa-mi alung urmele picioarelor de numar treizeci si opt pana pe cat mai departe, si schitele-n creion datorate inspiratiei oferite de apa Vamii Vechi, dar sa-mi inapoiez totusi creioanele, ca sa pot fi aspirata cu privirea, urmarita, sa se poata calca pe intiparirile-mi, in cautarea unui par subtire, lung, saten, in reflectii roscate.

Vremuri...

Cand spicurile graului se-mpleteau de-a ta frumusete,
Iar ale noptilor regine-mbietoare te-adorau pe indelete,
Si casa din jocul de carti te urmarea parca pe alee
Poate, toate, erau doar datorita edenitatii tale. Mele.
Nu te feri de filele de praf, ele vor apune-n ploaia noastra,
Ploaie muziciana de erotism afectuos, lipsita de napasta.
Iti cer a gandi taman privirea catre discul de arama,
Ce se-ndreapta catre noi, umezii ucenici,
Si cum cade lent tot, si tot, deasupra noastra...
Sperantele, mirificele, iara vor sapa licurici.

Bluza - un capriciu - ta-mi zambeste,
Din colturi tanjeste sa se destrame
Fara ochi, fara simturi,
Doar din nimic si parca din toate.
Ochii ei nuzi, sunt de-o nurlie,
Culori nemaivazute,
Roze ganduri rubensiene si nemaiasteptate sinapse.
Dar stai, nicio sinapsa, nu sper sa-ti pasa,
Tu nu existi - corpu-ti disparut,
Tocmai acum mi-e de nevazut.

Ai tai ochi cleiosi au disparut printre coloratele stele, pacat...
Nu - inca esti aici, te ascundeai de mine ca de iele,
Niste soimane ca sa ma protejezi pe mine
Dar asta-nseamna ca nu m-ai fi parasit,
Ori doar sper in nesimtit.
Intr-un nesimtit ceas, pe care,
Nu ne e de gasit pe asta campie, a lui Ilie.
Rogu-se de el, nu vreau sa se termine,
Ti-am prins farmecul in palma
Si tocmai acum sa-i soptesc nerevedere?

Zambesc.

Hmda, chiar zambesc! Pun pariu ca nu stii de ce. :)




Vama - Fata in boxeri si in tricou alb ....

Alte ganduri in convoi...

Iti vine sa crezi, blogule? Vreau a ma adresa tie. Si pot negresit!
Iti vine sa crezi, blogule? E vara, e iunie, e soare, e o agonie sufocanta in jur, climatica, umana, existentiala, chiar si in parcul dezgolit pe care nu l-am frecventat in cruda copilarie. Cruda in sensul -undeva pe acolo- metamorfozic. Copii, batrani, adolescenti, fumuri, biciclete, pantaloni largi, priviri sure - totul imi face dupa-masa intr-un fel. Vreau sa ies si sa nu ies, mi-e teama de oameni, ca de obicei. De rasete, de ochi. Dar exista seara... care e intunecata, iar ziua doar neagra. Inspiratia soseste dupa ora zece, cand felinarele se fac semete. Imi petrec lunca gandului in jurul parcurilor nisipoase, cu bancute gen leagan, lungi si late, cu hamace duhnind a gol, pustiu, adanc...
Stateam intr-o seara, dupa mai multe turatii pe Matei Basarab, si era noapte de fapt, tolanita si cu un aer de doar puncte de suspensii, sub cerul de metil, stand paralela cu orizontul pe lemnul colorat, cu bratul sprijinit de partea superioara a bancii, simtindu-ma precum o tanara mai coapta si fara bani ca pozitionata cu mana pe geamul unei masini, gandind catre un om ce mi-a intins mana. Prima oara, cuvinte si scrieri pe un chat. Urmeaza o zona de socializare mai sigura, ym-ul. Apoi, prinde dor si curiozitate - urmeaza sa-mi si sa-i auda, aud... vocea. Cu greu, el era nestapanit, eu tematoare, timida, incapabila, am reusit sa-i castig increderea si eram sigura ca totul va fi foarte bine. Dupa un an... Prindeam incredere zilnic, chiar daca nu ii raspundeam mereu la telefon. Ma suna, se gandea la mine. Voia sa-mi ies din suburbie, sa vorbesc, nu sa imi tocesc buricele degetelor si sa tac intruna. La inceput voia sa ma convinga, astfel incat, mi-a promis ca ma suna, si voia doar sa turuie, voia sa tac, dar sa-l ascult. Sa existe o legatura, ar fi fost un al doilea pas spre orice, spre viata! Misiune indeplinita. Evrika. Cat timp ii auzeam vocea, tonalitatea ce mi-e draga, incercam sa imi astampar tremurul din corzi, mazgalind o revista nevinovata pe coperta, cu markerul. Vrea sa ma ajute, sa scap de complexe, sa ma sfatuiasca, sa incerce sa ma indrageasca si sa ma educe, sa-mi fie un prieten bun si loial. Pe acea banca, simtirile imi zburau catre vorbele ce mi le promitea. Vrea sa ma vada in vara, sau septembrie... Sa ma fure si sa ma puna pe motor, sa plecam in Cismigiu, si poate data viitoare-n Vama Veche. Sa bem Ciucas undeva pe o banca - prefer eu - sau undeva pe o terasa inchisa. Sa ma sarute sub cerul picat si amenintator a ploaie, chiar a somn adanc, in jur de miez al noptii, pentru ca n-a facut-o niciodata. Si mai ales, cu o fata ce nu a sarutat niciodata, si nici nu a fost sarutata. Cu vise mii si pesimisme la pachet, placut pudica si dorinta, sa-i buclez suvitele pletoase, saten-stralucitoare, voluminoase, in timp ce ma sprijin cu coatele pe umerii lui de student complet liber si independent, rational. Sa ne-mbatam odata, sa stiu cum e sa mergi in zig-zag (din ce am auzit) si cum sa razi la o unghie roasa, chiar aberand despre crepusculi si delfini incalecati pe pinguini. Sa se-mbete odata, sa-l provoc si sa-l vad cum ma saruta pe colturile gurii, pe obraji si frunte, cu mainile infipte in falci, si sa imi sufle in gura neintentionat a orice tarie, ...poate rom; si toate astea, fara pic de urma violenta, doar lin si protector - inofensiv. Chiar sa rada in timp ce e cufundat in pieptul meu, sa-mi simta cesuletul desteptator. Iar, apoi, sa ma conduca pe motoras, timp in care barfim spunandu-ne porecle pe moment gandite, si in sfarsit sa fim ajunsi in Gara de Est, luandu-ne un lacrimogen ramas-bun, cu reciproce atingeri peste exterioarele din timp stiute preferate, intalnire poate incheiata cu un sarut simplu pe buze. Sa raman cu saliva si gustul, cu primul sarut. Si aerul din autobuz, strans la piept cu mainile, si capul intr-o parte, plecand nostalgica spre oras, imaginandu-mi-l pe el. El, care voia sa vina cu mine, sa ne mutam undeva, la el ori mine, atat de nerabdator, fiindca ne despart vreo 200 si ceva de kilometri plus doi, trei ani...
Sfarsitul sa fie cu un salut camaradesc, el de jos, eu de sus, din autobuz, o leganare din palma de la geam si zambete...
Apoi, ridicata de pe banca, zambesc, privesc in jos, in sus, privesc strada, si plec. Las urme in nisip. Si ma gandesc ca sunt singura copila de 15 ani care imparte ganduri cu acel loc pentru viitori adolescenti si partial fiinte in scutece. Sper sa nu il dezamagesc. Spera si tu cu mine, blogule! Ori, fi-mi doar credincios.

2,000!

Mi-ati citit blogul de 2,000 de ori in ...6 luni! Asta inseamna ceva... :)

A multumi ar fi penibil? Multumesc! 
Ah, si ca sa nu uit, tineti minte voi! HAHA:

O arta mai altfel

Ca sa vezi! Aproape liceana din mine - prinsa in prezent ca fiind neutra - suceste pe sase dosuri covorasele. Adidasii mei cu arici nu sunt niciunde. Atat de comozi, atat de liber-adolescentini. Nu le dau de cap. Unde sunt? Poate fi un concept, denumirea de mai devreme? Poate. Poate nu. Vezi, de aia sunt nonconformistii ipocriti! Toti suntem! Viata e doar un sir indelung de pretinderi. Acum ma uit de-a lungul frazelor inapoi, din dreapta spre sora ei, fiindca obisnuiesc a pica din context in context. Cred ca e mai interesant asa, si nu ma straduiesc deloc, e instinctul. Nici nu mai zic ca credit ioc, minute din vid (spre rusinea mea de fiinta ce face parte din generatia pixel, nu stiu sa folosesc ofertele alea de la Vodafone)... Creditu' la putere! Un abonament m-ar face sa ma simt ca la zoo. Cu acestea facute, zise si povestite, incerc sa sun de la cumnata-mea. Tanara buna si amabila imi inmaneaza telefonul. Nu, nu sub vitrina! Pe sub salteaua veche nici pomeneala. In cutia de pe hol, langa Benjamin? Bin-go-li-no.
 - Care?! Care cutie, ma, femeia lu' Iosif?
 - Aia, ma, in care au fost pantofii mei de la doctorita, lalaind mama restita, imaginandu-mi-o la coada de alimente ,,by'' Ceausescu, cum ca untul azi e doar in portie de 50 de grame si nu ne convine; stereotip englezo-facebook-ionist. Ma subestimez?
Inchid cu un ,,bine'' sec si dau drumul politicos touchscreen-ului pe pat, langa proprietara. Apreciez si ies din incapere. Nici in ziua de atunci nu stiam sa ating ecranul ala magic, ca sa inchid convorbirea. Dar privirea cumnatei era ridicata si cu colturile sus. Parca astepta asta.
Intru in bucataria parcursa de gresia pe care bunica pasea cu albumina ei straina... Si sentimentul aidoma. Imi mentin privirea perpendicular pe centrul de greutate. Pamant acoperit de o chestie gri si apoi piatra aia, gresie. Ocolesc scaunul antic, si realizez ca nu e in regula unde merg. Dar in perete este o camaruta inchisa si obscura, iesita-n exterior si totusi acoperita. Deschideam cele doua usite, simtindu-ma parca aproape de-o cabina de proba ca la doamna Munteanu, si incetisor, cu privirea exaltata, fruntea ma conduce-n sus. Panza aceea de paianjen era atat de adormita si mirosea a alune rancede. Imi aducea aminte de furnicile misunande-n jurul picioarelor mesei de bucatarie. Si poate nuci cu miez de paine. Furnici de demult, erau mici. Ca mine. Acum ele sunt istorie, iar eu, ceva de impresie artistica gelatinoasa. Aberant de nostalgica, prind intre degete o sticluta fara doput de pe cimentul jos. Nuda, sticla groasa si opaca. Minuscula si dansa. Mi-aduceam aminte cum planuiam sa termin mai repede parfumul, al carui nume uitai - dar sigur incepea cu ,,b'' sau ,,c'' -, lasand sireata un strop de esenta pe fundul ambalajului si ascunzand-o peste tot. Rememoram, pulverizand amintirea, curioasa, pe incheietura mainii. Respiram mireasma cu ochii deschisi, pur si simplu. Nimic special. Dar nu isi pierduse aroma. Era totusi ceva diferit. Era umbra de parfum din clasa a sasea, ,,asortat'' chiar si la un trening, un ceva sport. Cinic, amuzant! Suspinam a note excelente si rasete cutreieratoare prin curtea scolii, impreuna cu inconstientii... Si parca nu mi-era dor. Ustura, eram infrigurata. Nu avea sa-mi priasca. Oare la ea am vrut sa ajung in blestemata aceea dupa-masa?

Paradoxuri nataflete. Cugete de adolescent

*Placerea de a visa este mai indelunga decat cea a clipei.
*Daca vrei totul... faci totul.
*Trecutul unui scriitor va fi mereu adancit intr-o amestecatura complexa de amintiri...
*Gandurile sunt placute, dar realitatea este cu totul altfel.
*In orice zvon e o asteptare, si un vis in fiecare foaie...
*E important sa uiti a uita sa visezi!
*Nimic nu este indelung, poate doar iluzia cum ca ar exista asa ceva.
*Multi oameni, multe minciuni, multe promisiuni, multe fete, nenumarate pretentii, niciun sacrificiu, nicio recunostinta, niciun vis implinit... si totusi, supravietuiesc.
*In zilele de astazi nu prea mai exista diversitate.
*Cand te atasezi, parca atunci se-ncheie mai repede...
*Nimic nu mai e de mirarea d-altadata.
*Nimic nu e usor, dar ,,totul'' il putem face posibil.
*Ma gandesc, scriu, creez si ma bucur!
*Minutele trec si nu se mai intorc. Amprentele raman.
*O carte buna inlocuieste un prieten, o prietenie nu va putea niciodata sa inlocuiasca o carte buna!
*Un bun scriitor mereu se va exprima mult mai bine prin ceea ce el stie sa faca CEL MAI BINE. Condeiul, foaia si mana sunt sufletul lui. Sufletul, mintea, ochii si lectura sunt familia lui. El este el.
*Exista persoane care ma impresioneaza, dar care nu ma atrag.
*Arta scrisului incepe de acolo de unde fraza scrisa e apta sa retina sentimente.
*Arta scrisului in cazul marelui scriitor este arta viziunii exprimata prin scris. Batrana arta a scrisului este una produsa de creierul viu." - DE ACEEA IMI PLACE!
*Fiecare barbat este o legenda, asa cum fiecare femeie este un poem...
*Fa imposibilul posibil!
*Azi au reusit sa-mi zambeasca fara sfiala toate ,,usile" posibile, chiar si-asa intredeschise cum erau.
*... si tot astept in nerabdare, o raza iara sa se deschida, scriind un vers lung, visand cat de vesel doineste racoarea-n amurg.
*Exista si vieti aproape intregi dedicate unui singur lucru!
*Defectul meu este acela ca intotdeauna ma multumesc cu privitul de departe...
*Cateodata ma simt un mai mic copil, mai mic decat sunt, ce ar dori sa-i sopteasca Soarelui, el zambind dintos doar, ca de fiecare data, precum intr-o zi de noiembrie, punandu-ma intr-o iluzie credibila de fiecare data...
*N-ai prieten, deci gandesti.

Smoke

Ooof...

Ce stare de travaliu adolescentin am.

,,Dorinta'', de Mihai Eminescu

Demonstratie apartenenta la gen:

  In poezia ,,Dorinta'', de Mihai Eminescu, sunt prezente sentimentele de dragoste, tandrete, fericire si dorinta arzatoare, dupa cum chiar este denumit titlul operei, amintindu-ne-l printr-un substantiv comun la nivel morfologic. In cea mai mare parte, autorul reflecta pozitivul prin negativ, respectiv, incearca sa transmita fericirea, ajungand duios la emancipare prin tristete. Poetul isi exprima un alt fel de ritual al sentimentelor prin intermediul figurilor de stil, destainuindu-si simtirile dragastoase, pudice, de admiratie in fata iubitei lui.
  In structura ,,vino-n codrul la izvorul care tremura pe prund'', verbul la imperativ ,,vino'' are rolul de a destainui elementul central si tema predominanta: dorinta. Aceasta dorinta reflecta sosirea si prezenta ei la intalnire, impunandu-i in continuare aceasta, inversunat de romantic: ,,Si in bratele-mi intinse sa alergi, pe piept sa-mi cazi''. Citatul ,,sa-ti desprind din crestet valul, sa-l ridic de pe obraz'', arata faptul ca poetul isi exprima iubirea incurabila prin gesturi de inalta finete, siropoase si tandre, in sens figurat, formand o personificare si avand ca sinonim adjectivul ,,emotionate''. De asemenea, poetul introduce in mod direct termeni care alcatuiesc cadrul natural in care cei doi isi traiesc pasiunea, temele poeziei fiind astfel bine conturate: natura si iubirea. Linistea de dupa ceremonialul indragostitilor, este exprimata prin urmatoarele versuri: ,,adormind in armonia codrului batut de ganduri'', implicand totodata stransa legatura cu natura. Arsenalul de expresivitate se face nelipsit, prin anumite figuri stilistice cu rolul de a expune trasaturile cadrului natural si pe cele ale fetei: ,,crengi plecate'', ,,blanda batere'', ,,fruntea alba''. Eul liric este redat prin verbele si pronumele de persoana intai: ,,pe genunchii mei'', ,,vom fi singuri, singuri''. Planul imaginar este realizat cu ajutorul verbelor la conjunctiv, verbe care exprima dorinta de a-si vedea preaiubita. Astfel, prin intelectul romancier si caracteristicile aduse potrivite genului liric, poemul de Mihai Eminescu este o creatie lirica.

Demonstratie apartenenta la gen

Dezvolta cel putin doua argumente pentru care consideri ca ,,Frunza verde magheran...'', de Vasile Alecsandri apartine genului liric.
  Genului liric ii sunt caracteristice transmiterea in mod direct a sentimentelor, limbajul expresiv, prezenta eului liric, elementele de versificatie care sunt dominante in gen liric, dar nespecifice.
  ,,Frunza verde magheran...'' apartine genului liric, intrucat indeplineste conditiile de apartenenta la acest gen.
  In primul rand, poezia este ca specie literara o doina, apartinand liricii populare, in care se transmit puternice sentimente de dorinta ale unui tanar mehedintean, de a lupta pentru dreptate sociala in randurile pandurilor lui Tudor Vladimirescu si de a savarsi actul justitiar in calitate de haiduc.
  In al doilea rand, limbajul expresiv este sustinut de o gama variata de procedee expresiv-artistice: -enumeratia ,,sunt nascut'', ,,sunt scaldat'', ,,sunt frecat'', reuneste amanunte sugestive ale portretului moral, ale haiducului. Acesta este completat de alte virtuti, redate la nivel stilistic de repetita verbului ,,a sti'' - ,,si mai stie de calare'', ,,si mai stie sa inoate'', ,,care stie sa chiteasca''. Prima repetitie evidentiaza marmorat, pricepera, iuteala si calitatea luptatorului. Pasiunea arzatoare a acestuia este exprimata cu ajutorul interjectiei ,,aoleu'', urmata de verbe de o mare forta expresiva: ,,tipa'' si ,,arde''.
  In plus, este prezenta vocea poetica redata in text prin marcile lexico-gramaticale, verbe si pronume la persoana intai: ,,sa fiu'', ,,sa am'', ,,am crescut'', ,,m-am lasat'', ,,cum am ajuns sa incerc'', ,,m-'', etc.
  De asemenea, fiind o poezie populara, intalnim elementele de versificatie specifice creatiilor populare: ritmul trohaic, rima imperecheata.
  Asadar, conform argumentelor mai sus mentionate, opera apartine genului liric.

,,Frunza verde magheran...'', de Vasile Alecsandri

Delimitati si realizati analiza poeziei ,,Frunza verde magheran...'', de Vasile Alecsandri.

  Poezia este ca specie literara o doina populara de haiducie.
  In prima parte a acesteia, se realizeaza portretul moral al tanarului. Metafora ,,frunzi de fag'' exprima subtil, faptul ca voinicul s-a nascut in mijlocul naturii. In poezie se aminteste chiar si de practicile milenare ale ursitoarelor de demult, in care se credea ca aveau efect. Ideea este sustinuta la nivel stilistic de enumeratia: ,,si-s scaldat'', ,,si-s frecat''. In felul acesta, baietandrul va deveni viteaz si norocos.
  Glasul codrului, natura verde-hipnotizanta il smulge pe tanar din sanul familiei: ,,c-am fugit de la parinti, tot in munti la Mehedinti'' pentru a deveni haiduc. Aceasta experienta il va cali pe copil, va deveni un om maturizat. Ideea este redata stilistic cu ajutorul metaforei ,,inima de otel''. La nivel compozitional, exclamatia retorica ,,Aoleu! Ce foc de dor!'' - are rolul de a delimita doua etape de instructie din viata tanarului: -aceea de haiduc, pus in fata dreptatii; -aceea de luptator pur romanesc in randurile pandurilor lui Tudor Vladimirescu.
  In aceasta ipostaza, tanarul dovedeste calitati cu adevarat deosebite, precum agerime, istetime, iuteala. Argumente: ,,Care stie sa chiteasca / Randunica s-o loveasca'', fiind  un bun luptator. ,,Si mai stie sa inoate / Vaslind Dunarea din coate''.
  Sunt utilizate verbele de o mare forta expresiva, care redau cele mai adanci trairi ale tanarului, in mod direct: ,,ma arde'', ,,tipa''.
  Iar de asemenea, aceasta poezie respecta in totalitate rigorile prozodiei clasice prin rima imperecheata, ritmul trohaic, si o masura a versurilor de sapte silabe, care confera poeziei o tonalitate optimista, echilibrata si dinamica, in spatiu. 

Precum. Deoarece...

Te iubesc...

...precum floarea-soarelui iubeste soarele. Deoarece el radia, iar ea i se deschidea lui. El era sincer, iar ea linstita, deschisa catre orizont mereu...
...precum Soarele iubeste Universul. Deoarece Soarele are atata loc unde sa se desfasoare in acel spatiu-timp, in Univers! Ea, precum soarele, se juca in mintea lui, universul lui.
...precum muntii iubesc zapada. Deoarece ori de cate ori ii vezi, sunt nelipsiti de licoarea inghetata. Ea, chiar de-i de gheata, iar el, chiar de-i de roca, se completeaza...
...precum apa limpede ce iubeste vinul alb. Deoarece spritul nu merge fara aceste doua componente, bautura perfecta. El, varsa lacrimi des de dor, de drag, de urlet, iar ea, neatinsa, lecuita si pura precum demisecul, il contura pe el ca-ntr-un pahar...
...precum un pacifist ce iubeste pacea interioara si exerioara. Deoarece el paciuitor, iar ea esentele. Pentru ca ea mereu ii dadea un motiv PENTRU si nu NUPENTRU. Lui asta ii placea, si incerca sa imparta modelul cu toti, si nu pe ea.
...precum copilul ce iubeste leaganele din parc. Deoarece el era mereu copil, iar ea sprijinul vechi, deficitar dar triumfator.
...precum jazzistul ce-si iubeste instrumentele. Deoarece, fara instrumente, nu ar avea sens sudoarea. Ea rasunatoare, el, un modelator al ,,muzicii''. Pentru ca simfonia era ea.
...precum gargarita iubeste frunzele proaspete de primavara. Deoarece el era placut surprins, fascinat chiar de acest anotimp, ea redandu-l, si totusi fiind doar o patura calda si racoritoare de fericire absoluta.
...precum dioxidul de carbon iubeste oxigenul. Deoarece formau aerul, deoarece el era inferior ei - lui -, doar un aer expirat si ea esentialul superior ce putea sa-l transforme.

Deoarece, toate acestea... exprimau dragostea lui pentru ea. Exprimau dragostea ei pentru el.

LOL. Mda, azi ma simt lovely. Nostalgia asta e pentru indragostiti! :D

Discipulus est prioris posterior dies

Ziua urmatoare este invatacelul celei dinaintea sa. (Syrus)

Consider aceasta maxima latina intelepciune, o alinare si totodata un adevar. Poate de asta, aceasta ar fi esenta tamaduirii, la figurat spus - chiar adevarul. Adevarul despre noi si faptele noastre se afla in timp, in viitor. Realizam ce facem, cu fiecare zi devenim mai buni. Suprematia noastra este masurata maine si in nici un caz astazi. Astazi e timpul pentru invatat. Zilnic, noi, invatam, si fiecare secunda este de partea noastra. Maine ar putea fi si peste o secunda; dar exista invatacel impostor, si adevarat, cel impostor reprezentand delictul, adica minciuna, neadevarul. Invatacelul adevarat e negresit atunci cand este solicitat. Eu nici macar nu cred ca exista prezent. Pentru mine cel putin, nu exista. Adica toate trec atat de frenetic, incat nici nu ne mai dam seama; rasuna viitorul si se multiplica in trecut. Astfel, se ramane cu amintirile si visele, aspiratiile in zadar. E nativ ca noi, oamenii, sa gandim - maturizandu-ne. Timpul si experientele o fac. Nu-i complex sa astepti raspunsul a ceea ce esti, chiar dac-ar insemna sa treaca pana si un deceniu. Trece repede. Cate zile-avem, atatia invatacei posedam. Existenta noastra, a oamenilor, suntem si sunt elevii vietii. Cand gresim, regretam si reparam ori incercam doar, iar cand triumful ne e meritat, mergem mai departe alaturi de ceilalti, cu capul sus si demnitate.
Asadar, cred ca timpul le stie pe toate. Si Syrus a vrut sa sugereze asta. El ne schimba - timpul -, el ne dicteaza. Ca oameni, aplicam, in ciuda umbrei existentei noastre.




Opinia mea despre o maxima, la ora de latina, pentru care-am luat nota maxima!

Lenea e poezie.

Mhm, chiar e. N-am eu dreptate?

Hei, blogul nu-i dus pe apa Jiului!

Inca mai sunt aici... Si nu stiu pentru cat timp. Cert e ca mi s-a cam luat dreptul de a naviga pe laptop, in orice scop, de orice natura, deoarece, il citez pe frate-miu: ,,Mai e atat de putin! (si gesticuleaza in aer cu degetele-i aratatoare cam 7 centimetri; da, chiar nu mai e mult) Nu te poti stradui si tu inca doua saptamani pana la orele adevarului? Examenul, Evaluarea Nationala, asta, capacitatea, ea e-n mainile tale, si cel mai important, viitorul tau. (se-nroseste)''. Discurs scurt si la obiect, adevarat, dar totusi nu prea ii dau dreptate in legatura cu pauza, relaxarea si navigatul pe net - suspendate. Orice om are nevoie de o pauza, si ma gandeam ca nu va fi mare diferenta daca-mi ia netul si invat sau daca nu mi-l ia si tot invat. Subliniez, gandeam, nu am avut curajul de a-i spune si asta. In rest, ma ajuta, ce pot sa zic?!
Bonusurile sunt cate o ora de stat pe internet, doar la lucrarile-n care iau nota maxima. Bun asa, acum cu ce ocazie credeti ca scriu aici? Asa, felicitati-ma!
Pe langa asta... Azi am dat teza la geografie. Profa e in 6 luni si am bagat de seama ca burtica ei (micuta/micutul) nu prea mi-a purtat noroc. Primesc hartia. Oscilatii, informatii stranse dar perforate, taieturi si neuroni macinati. Pan' la urma am scos-o la capat chiar in ultimele minute ... de pauza! (n-am avut-o, pentru ca am preferat sa nu las necompletata foita). Graviduta a prins un copiator, pac taiat, pac 1 din oficiu, pac acasa! Si-asa...
Si-asa, am luat un 10 la civica. Poeta din mine e inzapezita perioadele astea! Vedeti voi ce (va fac) va compun dupa 27 iunie!

Paralela si mediana

Mediana fiind pe un teritoriu... se cunoaste ca are un punct, are un rost. Sau cel putin, pare sa aiba. Eu, paralela, bineinteles. Astfel ma simt cand vorbesc cu un om. Din nu stiu ce motive, clare, subite, tulbure, nu ma simt eu atunci cand vorbesc. Eu ma simt eu atunci cand scriu, cand compun, cand tastez ce simt. Chiar cand am o oglinda in fata si orizontul de atins. Ca sa vezi; daca as vorbi cu tine acum, de exemplu, vinovat ori nevinovat fiind de te acuz, as avea impresia ca te holbezi ciudat la mine, ca bolborosesc cu peretii, ca sunt incoerenta, ca nu ma fac inteleasa, ca nu sunt si nici nu voi fi vreodata simpatizata sau acceptata. Nu ma pot exprima si nu pot spune asta receptorului, fiindca as mai avea impresia - din nou - ca as putea fi considerata o paranoica de succes. Si mi-e teama de reactii. Am fost prea tintuita intr-o sfera lipsita de ritm. Si totul din vina complexelor... ori, am nevoie de un psihiatru. Posibil sa merg prea departe, sunt extremista in gandire alteori. Sau poate nu sunt destul de apreciata. Sau poate nu imi recunosc adevaratele ,,valori'', ,,puteri''. Sunt doar eu si eu. Cine sa ma creada? Cine sa ma incurajeze, ia sub aripa lui? Oglinda de ce ma-ntelege? Si ea are ochi, gura, toata fizionomia. :) Ploaia de ce e atat de amabila, astfel incat sa putem colabora si asculta impreuna, una de cealalta? Oamenii sunt cruzi.

Retorica

Ei, cu chitara poeme de leagăn îi cânţi acum
Şi o-adormi ca pe frunzişul din cuib
Să tresară ca prin vid, ca prin leagănul sfiit
Ca s-o conduci la tine-n incolorul pahar
Şi cu foc, cu jind, s-o bei, până 'ntr-un infinit.
Şi mai vezi imaculate stele-n trib,
Şi le numeri ud, ca un amorez
Parcă din abecedar
Gângurind circular...

Pleci acum, dar ţi-a fost milă
Până ai recunoscut...
Şi ţine minte ce-i spuneai
Cum că iubirea-i 'cea milă,
Iar ea, ca şi copilă, se-ntreba
-Oare poţi iubi din milă?-
Practic, retorica a devenit umilă...

Rugul meu, păciuitor şi iute, te-ndeamnă-
Să mai stai o poposită clipă, acustică,
Să n-o laşi a picta lacrimi sub convoiul alb
Sau în atmosferă,
Alb de tenul ei, dar rozaliu de materialul ei,
Cu flori ofilite de speranţe
Ca mai apoi, de armonie,
Pale armonii, ce se-ntind ordonate...
Asta prevestind urme de tine, încă atrofiate...


                                                                           ...

Petite piece

Ceva diferit.

,,Pure et simple, j'adore!''

Haha.

Natura. Schite. Picturi.

                                                  Parcul. Singura mea salvare!

                                                 Felinarul asta-mi tine mie ,,de cald'' noaptea.

                                                 Asta... de rece, vara, evident! Cosul verde a stricat poza.

                                                 Eram pe dig. Raul Ialomita si poduletul catre o alta lume!

                                                   Asta zici ca-i varianta. Dar nu. Doar o autostrada si denivelarea aia ca un deal, ce se numeste dig, pe care eram.

                                                E capul canicular si norisorii pufosi!

                                             Eu. Acneica cu falcute mari. N-am iesit bine.

                                                 Vorbareata piatra...

                                                      Splendoarea naturii.

                                              Am gene mari? Am! Oftica-te!

                                                    Sa trecem la plictiseli. Plictiseala te face artist!

                                                       Ochi perversi.

                                                      Alexandru. Scuze pentru gat, Alex!

                                                        OZN-uri!

                                                       Nud natural. Par aiurea. Plictiseala. Anorexie!

                                                                Adela.

                                                         Fantezie in hasura.

                                                         Ochi strambi, tristi, nereusiti. Haha.

                                                           Fantezie in hasura. II

                                                        O figura familiara.

                                                               Feminitate!

                                                         Naturalete... Pur si simplu o ador.

                                              Anorexie. Dar mi-a trebuit vreo 4 tipuri de creioane, niste vata, buricele degetelor si multe creioane de ceara inchise/sterse; chiar gumita de sters!

                                                Am primit -10 pe frumusetea asta.

                                                               Happy couple.

                                                           O draga persoana...

                                                        Ia ziceti, cu ce cocalar seamana?

                                                    Nu ma pricep la pictura. Riscul orei de desen, mna!

                                                        Oh, uitasem o domnisoara.

                                                          Tonuri iuti-apetisante!

                                                 Ca la mama acasa.

                                                         Tonuri pseudo-pale. Cam murdare ce-i drept.

                                                  Incercare de a-l imita pe Luchian.

                                                         Cu un compas, o linie si Tempera.

                                                              Bon appetite!

                             Nunta lui Calin file din poveste!

                                                Aam doaaar optispee aaaani.. suunt nebuuunn, si nuu am baaaani..

                            Invitatie la nunta.

                                                        Ren de plus.

                                                                Cute, huh?

                                                Ceva frumos.